Sinaia: Obiectul lunii iunie 2022 la Muzeul Național “George Enescu” (Casa Memorială “George Enescu” – Vila Luminiș) – PIANINA „SCHIEDMAYER”

Împliniri componistice la Sinaia, în vila Luminiș – loc de retragere atât de îndrăgit de maestrul Enescu.

Ca un artist să poată fi el însuși, ferindu-se de tot ce i-ar putea lipsi opera de viața ei proprie – ceea ce Enescu a urmărit cu multă consecvență – este necesar un refugiu, „un cuib de retragere”.

Din al cincilea deceniu de viață, el a aflat acest cuib în vila de la Sinaia, clădită din ceea ce îi prisosise activitatea concertistică și tantiemele lucrărilor.

Aici a compus el în vara și toamna anului 1901, cu o mână fericită și cu un instinct sigur, cele două Rapsodii române, opus 11, cunoscute, reprezentative şi unanim apreciate în toată lumea, care aveau să-i aducă într-un scurt interval celebritatea, în primă audiție, într-un concert la Ateneul Român din 23 februarie 1903.

Cu cele două Rapsodii române, Enescu, revenind la folclor ca element fundamental al creaţiei, continuă şi desăvârşeşte linia creatoare începută în 1897 cu Poema română.

Acestea trezesc imagini sugestive şi evocatoare, legate de viaţa poporului nostru.

Rapsodia I, realizează un tablou, plin de strălucire şi dinamism, al veseliei unei serbări populare, spre deosebire de caracterul epic, de atmosferă de baladă a Rapsodiei a II a.

Materialul melodic al rapsodiilor este alcătuit din cântece preluate din repertoriul lăutăresc orăşenesc: în prima întâlnim cântecele: Am un leu şi vreu să-l beu, Hai la moară, Ciocârlia ; în cea de-a doua: Sârba lui Pompieru, vechea romanţă a lui Flechnmacher, Pe o stâncă neagră, Bâr oiţă, Frunza etc.

În procesul de creaţie, Enescu îşi dă seama cât de dificilă este prelucrarea cântecului popular, fără să-i modifici caracterul. El a făcut o deosebire între cântecul popular, citat în forma lui autentică, şi inspiraţia din cântecul popular, adică crearea unei melodii proprii, în spiritul celei populare, păstrând elemente de intonaţie folclorică. “ Să te inspiri numai de la el, dar să-l laşi în pace”.( Andrei Tudor, George Enescu – Viaţa în imagini- pag. 19 )

O altă lucrare, și tot la Sinaia, a luat naștere în vara anului 1924, doar într-o lună și câteva zile, după ce fusese începută acasă, la Tescani, Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr.1, în care compozitorul și-a afirmat din nou legăturile sale cu spiritul folclorului, prin teme concepute în climatul cântecelor populare românești. Lucrarea a fost dedicată compozitorului și pianistului elvețian Emile Frey, căruia i-o făgăduise cu aproape două decenii în urmă.

După prima audiție a sonatei la București, în noiembrie 1925, ea a fost prezentată și la Paris într-un concert din aprilie 1926, organizat de Société Nationale de Musique.

Dacă imboldul inspirator în această sonată era folclorul, “specificul național”, el este și mai pronunțat – ba chiar declarat în titlu – în Sonata a III-a pentru pian și vioară “în caracter popular românesc”, opus 25 șidedicată prietenului său, violonistul austriac, Fritz Kreisler,unde Enescu a realizat concilierea dintre modul de exprimare al folclorului românesc, rapsodic prin esență, și idealurile sale de simfonist.

Este o capodoperă născută din experiența unui compozitor, care își realizase visul de a crea muzica românească fără să recurgă la motive din folclor.

Într-un ciclu de cincizeci și trei de concerte – la cel de la Oradea din 16 ianuarie, și-a prezentat în primă audiție absolută, Sonata a III-a pentru pian și vioară, avându-l acompaniator pe fidelul său colaborator Nicolae Caravia. Două săptămâni mai târziu a cântat-o și la București, apoi, la sfârșitul lunii martie și în mai, a interpretat-o în două recitaluri la Paris.

Sonata a fost înscrisă în scurt timp în repertoriul concertistic al mai multor violoniști străini și români: Yehudi Menuhin și Hepzibah Menuhin, Serge Blank, Ștefan și Valentin Gheorghiu, etc.

Continuându-și munca de creație în vila Luminiș, trebuie menţionată, nu în ultimul rând, opera ”Oedipe”, compusă în parte la Sinaia, unde, în anul 1927 a fost orchestrat un întreg tablou din actul al II lea.

Cât despre opera care l-a consacrat, ”opera vieţii mele” sau ”dintre toate îmi este cea mai dragă”, capodopera enesciană, ”,Oedipe”, împărțită în patru acte și șase tablouri, i-a răpit acestuia zece ani demuncă şi proiect de aproape un sfert de veac.

Compusă în parte la Sinaia, primele note scrise în Elveția, finalizată la Tescani, la casa părintească a soției, și pe care, nu întâmplător i-o va dedica Mariei Rosetti-Tescanu, cea care, pentru Enescu va fi dragostea unică.

Ideea de a scrie această operă l-a preocupat pe Enescu încă din 1906 și intrând în legătură cu scriitorul francez Edmond Fleg, Enescu a găsit libretul dorit, asupra căruia a lucrat mulţi ani, după un spectacol vizionat la Comedia Franceză cu Mounet-Sully în rolul principal.

Spectacolul cu Mounet-Sully a deschis calea spre aflarea unui răspuns la întrebările lui Enescu din adolescenţă: care este locul omului între semenii săi ? În ce măsură suntem stăpâni pe acţiunile noastre?

Libretul, distribuit în şase tablouri, îmbrăţişează întreaga viaţă a lui Oedipe-rege şi Oedipe la Colona.

Cu tragedia sa lirică Oedipe, Enescu a îmbogăţit genul liric nu doar cu o sensibilitate specifică, ci şi cu un mesaj optimist al unui artist modern, încrezător în om şi destinul lui. Intenţia sa era de a reînvia tragedia antică şi de a reactualiza figura Eroului ideal, care învingând destinul, constituie un exemplu încurajator pentru semenii săi.

Premiera operei Oedipe are loc la Paris la 13 martie 1936, unde s-a bucurat de un mare succes, fiind cosiderată de către criticii francezi, o capodoperă.

”13 martie, premiera operei Oedipe. Este cel mai frumos moment al vieţii mele. Franţa mă primise copil în şcolile sale şi iată, acum, mă înscria pe tabloul celor distinşi cu Crucea Legiunii de Onoare.”(Vasile Doroş-George Enescu în constelaţia muzicii universale, pag.287 )

Capodopera genului lirico-dramatic românesc, opera Oedipe de George Enescu, a văzut lumina rampei în patria autorului în 1958. Este poate cel mai înălţător omagiu pe care l-a adus poporul nostru figurii genialului compozitor, cu prilejul Primului Festival Muzical Internaţional ce-i poartă numele.

Aşteptat cu interes de toţi melomanii, Oedipul Enescian s-a transformat cu fiecare spectacol într-o sărbătoare a muzicii noastre.

Și, totuși, după turneele istovitoare în întreaga lume, el se grăbea să revină în țară și să compună, însă, în afară de Oedipe n-a avut timpul necesar compunerii unei alte lucrări pentru teatru.

În vară a apucat să orchestreze la Sinaia un întreg tablou din actul al doilea din Oedip, preocupat în același timp de proiectul unei alte opere. Subiectul ei ar fi fost legenda Meșterului Manole, despre care spunea că este “cea mai frumoasă și mai simbolică din literatura noastră populară”.

Cu toate că a fost un timp îndelungat frământat de aflarea unei soluții potrivite scenei de zidire a Anei în mănăstire, el n-a reușit să treacă la înfaptuirea acestui proiect.

A terminat, astfel, de ochestrat al doilea act din Oedipe, iar către sfârșitul verii începu și compunerea celei de a patra simfonii, care a rămas neterminată, ca dealtfel și a cincea.

Enescu se stingea din viață…

În timp ce compunea simfonia de cameră, Enescu i-a spus lui Bernard Gavoty: “Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu natal în marele oraș, unde-mi închei itinerariul, am străbătut un drum prăfuit, mărginit de copaci, care se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum. Dar cât de scurt mi s-a părut!…

(George Sbârcea- Veșnic tânărul George Enescu)

Mii de titluri de volume, evocări, cronici, amintiri, enciclopedii s-au scris despre George Enescu dar întotdeauna va mai fi ceva nou de spus….

“Opera enesciană a devenit într-adevăr un bun al tuturor iubitorilor de frumos și a constituit un îndreptar artistic pentru compozitorii contemporani” (Viorel Cosma: Enescu azi)

Realizat: Doina-Mihaela Purcaru, muzeograf