Baia Mare: exponatul lunii martie la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș: Furca (cujălca) – arvonul pentru măritat

Motto: „Să-mi aducă lemn de fus

Și cujălcuță de nuc

Ca după el să mă duc!”

În contextul economiei autarhice, gospodăria tradițională a practicat o diviziune socială a muncii în care femeii i-a revenit rolul de a-și hrăni familia, precum și de a o îmbrăca, dimpreună cu casa.

Furca de tors (lb. latină furca = lemn despicat) este funcție a specializării femeii în meșteșugul țesutului, alături de alte unelte: melița, fusul (între care cel cu zurgălăi este o capodoperă a genului), rășchitorul, vârtelnița, sucala, mașina de tors, țevile, stativile (războiul de țesut), suveica, brăglele ș.a.

Cu timpul, furca de tors a căpătat, pe lângă rolul ei utilitar și un atribut de mesager al dragostei; astfel, ea a devenit adevărat obiect de artă, care conținea un cod al dragostei dintre cei doi protagoniști.

Furca de tors s-a cristalizat și ca un obiect etnoestetic, astfel că cele cu talpă sunt o marcă identitară pentru sași și maghiari. Furcile româncelor sunt preponderent sub formă de tijă, mai lungi sau mai scurte, pentru brâu, subraț, de scaun sau de laiță, la cuptor.

Ca purtător al dragostei, cujălca era înmânată celei alese în șezătoare sau la claca de tors. Dacă unui fecior i se refuza darul și fata nu ieșea după el să-l petreacă, atunci furca de tors era ruptă, precum și fusul pe care aceasta îl avea.

În alt context, erau foarte numeroase credințele și interdicțiile legate de furca de tors, iar folclorul era, de cele mai multe ori, lasciv:

„Fă-mă Doamne lemn de tufă,

Să mă facă mândra furcă,

Să mă ducă-n șezătoare,

Să mă ție-ntre picioare!”

În timp, furcile de tors au devenit atribut al meșterilor specializați care, chiar dacă erau uneori analfabeți, deveneau geniali prin ornamentică: dintele de lup, x-ul, pătratul, rombul rozeta, arcul de cerc, crucea, care alternau cu spații neîmpodobite, de liniște, precum și cu registre florale.

Torsul a fost cea mai răspândită îndeletnicire feminină, iar Maica Domnului este considerată ocrotitoarea acestui meșteșug casnic; în acest context, este de amintit că și Baba Dochia a fost încremenită tot cu furca la brâu sau că protopărinții omenirii, atunci când au fost izgoniți din Rai, li s-a pus în mână o sapă și o furcă, pentru Adam și Eva.

Interdicții și credințe:

– nu se toarce în ziua de marți pentru a nu se răzbuna Marțolea; nu se toarce vineri pentru a nu o supăra pe Sf. Vineri;

– cujălca veche era interzis a se rupe, a se tăia sau a se face din ea alt obiect, ea era dosită bine pentru a se păstra astfel sporul casei; cujălca nu se împrumuta – că-ți dai norocul din casă;

– cujălca nu se ținea culcată și nu se lăsa niciodată goală, ci în caier, iar fusul rămânea cu fir – altfel aduceau pagubă în casă;

– cu primul caier, din cânepa nouă, se mergea torcând de-a lungul uliței pentru a avea noroc de pânză lungă;

– a toarce în sat, pe bani, era o muncă apreciată, iar acestor femei li se vor șterge din păcate;

– la Bobotează, deasupra tuturor darurilor popii se punea și un fuior, iar cu fuioarele adunate, preoteasa făcea o clacă de tors ș.a.