Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” vă propune la început de primăvară ca exponat al lunii martie, un grup de mărțișoare confecționate hand – made din diferite materiale vegetale, de către elevii Școlii nr. 1 Barcea

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” vă propune la început de primăvară ca exponat al lunii martie, un grup de mărțișoare confecționate hand – made din diferite materiale vegetale, de către elevii Școlii nr. 1 Barcea, sub îndrumarea profesorilor Gabriela Avram și Petrița Ilie. Mărțișoarele sunt rezultatul unei colaborări expoziționale între muzeu și școală în anul 2013. Alături de aceste „mici bijuterii” am expus felicitări reprezentative pentru aceasta sărbătoare, din anii `70 – `80.

Despre originea mărțișorului s-au scris multe însă cercetările arheologice efectuate pe teritoriul României, precum cele de la Schela Cladovei, din judeţul Mehedinţi, (localitate unde a fost descoperită una dintre cele mai vechi aşezări umane din Europa, datând din mezoliticul timpuriu), au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul, datând de acum aproximativ 8.000 de ani. Amuletele reprezintă nişte pietricele perforate şi purtate la gât sub formă de coliere. Pietricele amuletelor erau vopsite în alb şi roşu, aranjate alternativ.

Se presupune că albul şi roşul au fost preferate, întrucât, în acele timpuri, venirea primăverii era întâmpinată cu ritualuri ce constau în sacrificii umane sau animale, cu scopul de a îmbuna zeii. Astfel, în ritual, roşul sângelui era asociat cu viaţa, fertilitatea, adoraţia şi sacrificiul, iar albul era legat de puritatea zăpezii, a gheţii şi a norilor. Astfel, albul şi roşul, puse laolaltă, ar semnifica dorinţa despărţirii de iarnă, de încremenirea sa rece, pentru a intra într-o etapă a trezirii la viaţă cu ajutorul căldurii, provenită din sângele sacrificial.

Mai târziu, la traci, începutul primăverii era anunţat de sărbătoarea zeului Marsyas Silen, făuritorul fluierului, stăpân al gliei roditoare şi al vegetaţiei. Lui îi erau dedicate sărbătorile primăverii, ale florilor şi ale naturii fecunde. Sosirea noului anotimp era marcată tot de o amuletă alb-roşie, dar, de data aceasta, sub forma unui fir răsucit, care avea darul de a proteja copiii şi animalele în noul an.

Şi la romani Anul Nou se sărbătorea primăvara, la 1 Martie, lună care împrumutase numele zeului Marte, aflat în dublă ipostază: de ocrotitor al câmpului şi turmelor şi de patron al războiului.

Calendarul tradiţional al lunii martie este foarte încărcat, atât din punct de vedere agrar cât şi din punct de vedere sacral. Acum încep aratul, semănatul, scuturatul pânzeturilor şi al covoarelor, curăţatul caselor, grădinilor şi al livezilor; se scot stupii de la iernat şi se „retează” fagurii de miere folosiţi ca leac în medicina tradiţională. Tot în luna martie se sărbătoresc „Măcinicii”, „Sântoaderul”, „Bunavestire”, se „ţin” „Babele”, „Moşii”, „Ziua şarpelui”, „Ziua cucului” etc.

(www.enciclopedia-dacica.ro)

În linii generale, astăzi, la sat şi oraş, „mărţişor” înseamnă acel şnur confecţionat prin răsucirea a două fire de lână sau de mătase, unul alb şi unul roşu, împodobit cu ciucuri la capete, care se ataşează la un obiect artizanal, cu scopul de a fi dăruit fetelor şi femeilor în prima zi a primăverii calendaristice, purtându-se la piept, la mână sau la gât o anumită perioadă.

Această explicaţie necesită însă completări, întrucât mărţişorul nu se reduce la un simplu obiect ci face parte dintr-un context mult mai larg, al sacralităţii timpului din credinţele ancestrale ale neamului nostru.

Bătrânii din Moldova spun că până la răsăritul soarelui, de ziua Babei Dochia, mărţişoarele să fie legate mai întâi copiilor, apoi fetelor şi flăcăilor şi, mai rar, oamenilor în vârstă: „La Întâi Mart, de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri.”

În trecut mărţişorul era purtat o perioadă mai lungă, împărţită în câteva etape. Mai întâi, cu ajutorul lui se trecea peste cele 9 sau 12 zile ale Babei Dochia, când vremea se arată schimbătoare: fie cu soare, fie cu ploaie şi vânt puternic sau chiar ninsoare. Următoarea etapă, traversată sub protecţia conferită de mărţişor, este cea marcată de înverzirea plantelor şi înflorirea pomilor.

De asemenea, în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu consemnează că „momentul când mărţişorul se purta legat la mână sau agăţat la gât era decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie (…). Durata purtării mărţişorului varia în funcţie de zona etnografică: până la Măcinici (9 martie), Armindeni (1Mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei de vie, a măceşilor, a trandafirilor”.

Se mai obişnuia ca mărţişorul să fie purtat pe piept, lângă inimă, întrucât partea stângă era considerată vulnerabilă, reprezentând calea de acces a spiritelor malefice, aducătoare de boli şi moarte. Astfel, cu ajutorul culorii roşii a mărţişorului, forţele negative erau ţinute la distanţă, roşul fiind o culoare solară, purificatoare.

Şnurul de mărţişor era pregătit şi pentru casă, fiind atârnat la streaşină, la fereastră sau la tocul uşii, precum şi pentru animalele tinere din gospodărie: mânji, miei, iezi, viţei, celor din urmă, în funcţie de vârstă, atârnându-li-se în creştetul capului sau pe corniţe.

Într-un studiu dedicat mărţişorului tradiţional, scriitorul George Coşbuc arată că scopul purtării acestuia este „să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cu care purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi, veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie în suflet (…).Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă, are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa, ca podoabă ori jucărie”.

• Mituri ale Mărţişorului

Mitul Babei Dochia

În folclorul românesc Dochia întruchipează un personaj legendar, a cărei origine este legată de o zeitate mai veche, Marea Mamă, Glia sau natura în eternă renaştere, dintr-un cult al fertilităţii şi al feminităţii.

Se spune că Dochia vroia să păstreze o rânduială a zilelor şi anotimpurilor din an, pentru a şti când e timpul potrivit să coboare cu turmele de oi la păscut. Astfel, ea s-a gândit să împletească o funie din aţă albă şi neagră. Albul reprezenta zilele, iar negrul, nopţile. Mai târziu, negrul a fost înlocuit de roşu, pentru a comemora sacrificiul norei Dochiei.

Baba Dochia a pedepsit-o pe nora sa, trimiţând-o la râul îngheţat, să spele un ghem de lână neagră, până se va albi. Însă tinerei femei i-au sângerat degetele în timpul muncii, din cauza frigului, iar lâna s-a colorat în roşu.

Un alt mit povesteşte cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de preafrumoasă fată pe care un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul său. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi de veselie şi lumea întreagă a căzut în mâhnire.

Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze fata. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura şi a eliberat fata, care s-a urcat înapoi pe Cer în chip de Soare şi iarăşi a luminat întregul pământ.

A venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat veselia, însă nimeni nu-şi mai amintea de tânărul luptător care zăcea în palatul zmeului, după luptele grele ce le dusese. Sângele cald al tânărului s-a scurs pe zăpadă, până când el a rămas fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei – vestitori ai primăverii.

Lelița cu mărțișor

Fuge la badea într-un zbor

Și-i dă gură de trei ori

Și se-ntoarce-apoi în zori!

Azi e una, mîni îs două

Poimîni douăzeci și nouă

Iar când lelea a cătat

Nu era de sărutat

Ci de gătit feșele / Feșele pelincele.

Daniela ALECSĂ, muzeograf