Baia Mare: exponatul lunii aprilie 2022 la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș: Bâta ciobănească

Când cineva spune „bâtă ciobănească” cu siguranță ne gândim în primul rând la o armă. Bâta ciobănească fără de care păcurarul nu pornea la drum era o armă capabilă să-l apere în cazul în care se întâlnea cu o fiară a pădurii: lupi, urși sau șerpi veninoși. Tuturor ne apare în minte imaginea unui păcurar purtând pe umeri vestitul cojoc din blană de oaie și care se sprijină într-o aseamenea bâtă în timp ce-și supraveghează turma de oi. Pentru confecționarea acestora nu era nevoie de cunoștințe tehnice deosebite. Erau simple crengi mai groase, rupte din copaci cu lemnul tare și care se terminau la un capăt cu o măciucă. Nu toate bâtele ciobănești aveau rolul de armă, unele se foloseau în momente ceremoniale, iar altele au devenit, în mâna unor păcurari pricepuți, „cărți” care descriau natura înconjurătoare așa cum o percepeau ei, întâmplări dintre cele mai interesante la care îi provoca viața pe munte sau povești de dragoste. Colecția muzeului nostru conține cel putin un exemplar din fiecare bâtă de păcurar, pentru fiecare caz prezentat mai sus.

Despre cele care aveau rol de arme, numite de altfel și ghioagă, nu avem prea multe de spus, ele fiind folosite așa cum au fost găsite în natură, eventual puțin finisate pentru a nu răni mâna ciobanului. Mulți fotografi celebri ai secolului al XX-lea i-au surprins spijinindu-se în astfel de bâte. Una dintre aceste fotografii aparține lui Ioniță Andron, cel care a surprins viața cotidiană în Țara Oașului pe parcursul a 55 de ani, fotografiile lui fiind sursă de informare pentru cei ce-și doresc să cunoască, cu adevărat, Țara Oașului și oamenii ei.

Bâtele ceremoniale, multe dintre ele datate având înscris și numele păcurarului care, de cele mai multe ori era și autorul desenului. Aceste bâte cu caracter de obiect ceremonial se foloseau de către păcurarul șef, în momente importante. Cu ea în mână păcurarul negocia, pentru el și ajutoarele sale, cu reprezentanții comunității, condițiile în care el și ceilalți ciobani se angajau a avea grijă de oile din turmă. De obicei aceste negocieri se făceau toamna de Sf. Dumitru când se aduceau turmele acasă și se rupeau vechile contracte realizându-se altele noi pentru anul următor, contracte care intrau în vigoare începând cu Sf. Gheorghe când turmele, de obicei, porneau din nou spre pășune. Marea majoritate a românilor au auzit cu siguranță de momentele cunoscute în nordul Transilvaniei sub numele de Sâmbra Oilor sau Măsurișul. În ziua de Sf Gheorghe sătenii și ciobanii cu care negociaseră toamna se adunau pentru a forma turmele de oi și a pleca cu ele pe pășunea satului aflată pe un munte. Era momentul în care fiecare oaie era mulsă în prezența proprietarului, stabilindu-se o medie a cantității de lapte pe care aceasta o dădea zilnic și astfel se putea calcula cât lapte și caș revenea proprietarului și cât păcurarilor. La final, după ce toate oile erau mulse, se forma turma și cu păcurarul șef în frunte, care ținea ridicată deasupra capului în mod festiv bâta ciobănească, turma pornea spre locul unde își petrecea vara. Aceste obiecte au uneori valoare inestimabilă prin decorul care le acoperă aproape în întregime. Tehnicile folosite pentru ornamentarea lor au fost sculptarea și incizarea, iar prin ele creatorul anonim reuşind să obţină, după părerea lui Tancred Bănățeanu, „o linie continuă, mai mare libertate în tratarea desenului, desfăşurarea unei întregi poveşti”.

Cea mai importantă piesă de acest fel aflată în colecțiile muzeului nostru este cea datată la 1827 și are inscripționat numele proprietarului Pora Mihai. Inscripția ne mai informează că acesta și-a făcut singur bâta, în prima zi a lunii mai, din anul 1827. Decorul este și el unul deosebit. Atrage în primul rând atenția elementul constructiv, numit nodul dacic sau nodul dracului, descris atât de magistral de către dr. Ioan Marchiș, în lucrarea Nodul Dacic. Partea superioară a bâtei este decorată prin incizie și excizie. Întregul decor se spijină pe o cruce realizată cu motivul căii rătăcite și al triunghiurilor. De pe ea se ridică decorul realizat în exclusivitate din motive geometrice. La capătul superior o parte a bâtei ar putea fi extrasă doar dacă cunoști „cheia care deschide nodul dacic. Piesele care formează nodul sunt și ele decorate cu motivul căii rătăcite.

Simpla prezență a acestei bâte păcurărești atestă faptul că la data înscrisă pe obiect se practicau obiceiuri legate de negocieri în ce privește datoriile proprietarilor și ale păcurarilor, a unora legate de plata celor din urmă, a măsurării laptelui și plecării festive a turmei, în frunte cu păcurarul, spre locul de pășunat. Păstrarea ei în gospodărie de către urmașii acestuia subliniază faptul că pentru istoria familiei respective înaintașul a avut o însemnătatea deosebită, un om cu care familia se mândrea, iar bâta de păcurar atât de frumos decorată se număra printre obiectele folosite atunci când trecutul familiei era făcut cunoscut urmașilor sau unor simpli musafiri ai familiei. Trebuie să subliniem că de obicei păcurarii șefi erau oameni deosebiți, meșteri în ale negocierii, descurcăreți și mai ales pricepuți în a face caș de calitate, ei fiind și singurii care îl preparau. Că în față avem un astfel de om ne-o spune și faptul că știa să scrie. La data la care a fost confecționat obiectul, știutorii de carte în lumea satului erau foarte puțini, iar școala se făcea în exclusivitate în limba maghiară.

Petrecând multe zile în singurătate pe munte, însoțind indiferent de timp turma, păcurarii aveau prilejul să cunoască natura în profunzime și multe din bâtele lor se încărcau cu motive care încercau să redea pădurea din jur. Uneori însă animalele cu care, în general, conviețuiau în pace, din motive neștiute intrau în conflict cu oamenii. Astfel de întâmplări, după ce lucrurile se linișteau, erau „scrise” cu vârful cuțitului pe câte o bâtă, tocmai pentru a nu fi uitate și ajunși acasă să le poată face cunoscute și altora. În colecţiile muzeului etnografic băimărean întâlnim două bâte ciobăneşti pe care putem „citi” astfel de poveşti.

Prima dintre ele ne relatează întâlnirea păcurarilor cu un șarpe periculos care a atacat, după cum ne arată imaginile, un copil. Scena este una dinamică, figurile fiind în mișcare. Șarpele, reprezentat mai mult ca un monstru, este ridicat deasupra copilului gata parcă să îl înghită. Celelalte personaje, pe care le recunoaștem a fi masculine pentru că au corpul sub forma unui dreptunghi, se agită în jurul șarpelui folosind uneltele ce le aveau la îndemână: bâta ciobănească și coasa. Scena descrisă mai sus se sprijină pe o porțiune împărțită în casete, ficare având un decor specific realizat din motive geometrice sau scheomorfe: linii, triunghi, pătrat, romb, calea rătăcită și crucea.

Pe cea de a doua bâtă putem citi o poveste oarecum fantastică explicată de dna Janeta Ciocan într-un mod inedit: „Ştim cu siguranţă că sunt reprezentări ale diavolului pentru că au coarne, iar unul dintre ei are în mână furca specifică diavolilor, ochii sunt mari, la picioarele lor stând şi aşteptând ascultător câte un şarpe, autorul făcând cu siguranţă trimitere la rolul malefic al acestuia, el fiind cel care a reuşit să o ispitească pe Eva. Dacă unul dintre diavoli ţine în mână furca cu care întoarce sufletele în iad, cel de-al doilea este prezentat cu o inimă, iar în mâini ţine un arc şi o săgeată. Am putea interpreta personajul ca pe un fel de zeu al iubirii, pentru că, în lumea satului, când apăreau iubiri interzise se spunea ”şi-a băgat dracul coada”. Fără a absolutiza, constatăm că pe această bâtă ciobănească avem redată o astfel de poveste spusă chiar de cel aflat în culpă, ca o încercare de a se scuza pentru că a apucat pe un drum greşit.” Remarcăm totuși, în mijlocul scenei cu diavoli, crucea realizată din motivul rombului. De asemenea poziția celor doi șerpi aflați lângă diavoli e diferită. Cel aflat la picioarele celui care ține tridentul pare supus, aflându-se la nivelul tălpilor personajului, dar cel aflat în dreptul diavolului cu inimă, pare mai mult că e pregătit să atace.

Cristian Robescu, muzeograf