Baia Mare: exponatul lunii august la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș: Fain de văzut la muzeu – Hodighitria – icoana miraculoasă de la Nicula

Dr. Ilie Gherheș

Motto: „Nu ne lăsa Măicuță

Să pierim pe cale

Că noi suntem fiii

Lacrimilor Tale!”

(Refrenul unei celebre Pricesne de la Nicula)

Meșteșugul pictării/zugrăvirii icoanelor pe sticlă a început la mijlocul secolului al XVIII- lea în Boemia, Silezia, Moravia și Galiția. Încet-încet, această artă populară a ajuns și în Transilvania, unde s-a grefat pe un fond ancestral și mistico-superstițios.

În spațiul nostru etno-cultural și istoric, icoana a fost promovată, mai cu seamă, prin școala țărănească de pictură de la Nicula. Destinul icoanei numită „Hodighitria” a căpătat valențe nebănuite de răspândire, mai ales după ce s-a săvârșit minunea lăcrimării ei, la începutul anului 1699.

Denumirea de „Hodighitria” (Hodigos, lb. greacă = călăuză, arătătoare a căii, îndrumătoare, povățuitoare) vine de la tipul de icoană, respectiv Sfânta Fecioară Maria care-l ține pe brațul stâng, pe Pruncul Său Iisus, iar cu mâna dreaptă arată spre acesta, sugerând că, de atunci înainte, doar de el trebuie să ascultăm. De asemenea, Iisus Hristos ține în mâinile Sale un sul de hârtie, semnificând Sfânta Evanghelie sau Vestea cea Bună.

Credința creștină și tradiția bisericească ne învață că prima icoană de acest tip ar fi fost pictată de către însuși Sfântul Apostol Luca și că acesta, contemporan fiind cu Sfânta Fecioară Maria, i-ar fi arătat-o, iar Preacurata ar fi binecuvântat-o.

Apostolul pictor, întâiul iconar în acest enunț asertiv, a trimis apoi icoana, împreună cu Evanghelia Sa, unui anume Teofil din Antiohia. După moartea acestuia din urmă, icoana și-ar fi croit propriul său drum spre Constantinopol, iar de aici, spre Cetatea Eternă, Roma, unde ar fi ajuns în secolul al IV-lea; pentru ca în secolul al VI-lea să fie așezată definitiv în Biserica Sfântul Petru, de către Sfântul Grigore cel Mare Dialogul. Potrivit aceleiași tradiții bisericești s-ar părea că Sfântul Apostol Petru ar fi realizat mai multe replici ale icoanei, care au stat, ulterior, la baza difuziunii ei în lume.

În spațiul ortodox românesc, „Hodighitria” a fost pictată, pentru prima dată, de către preotul Luca (coincidență de nume sau nu?!) din Iclod, județul Cluj, în jurul anului 1680. Icoana a fost strămutată apoi la Nicula și găzduită în bisericuța relicvar unde, în luna februarie a anului 1699, aceasta a începută să lăcrimeze, iar miracolul a durat trei săptămâni. Minunea dumnezeiască a lăcrimării Sfintei icoane a fost legată (și!) de contextul Uniației (1698 – 1701), respectiv al trecerii la Biserica Unită cu Roma; ca atare, austriecii au promis să ancheteze „cazul”, în martie 1699, dar au renunțat tacit.

Miracolul lăcrimării Sfintei icoane „Hodighitria” de la Nicula a fost asumat de către popor și, în consecință, a început un fenomen de nestăvilit al pelerinajelor, al prosesiilor de hramul mănăstirii, în 15 august, cu ocazia Praznicului Adormirii Maicii Domnului. Cu timpul, acest tip de icoană a fost cel mai vândut obiect de cult al hramurilor, al târgurilor și al vânzătorilor ambulanți de astfel de artefacte.

Cel mai frecvent, icoana o înfățișa pe Maica Domnului împodobită cu trei stele (două pe umeri și una în frunte) – ca semn al purității sale, dar uneori, în locul stelelor apăreau trei cruci. De asemenea, mantia aurie semnifică natura ei dumnezeiască, iar cele două frunze de „rug sântămăresc” simbolizează grădina Maicii Domnului, identificată atunci cu „Țara Ardealului”, pusă sub ocrotirea „Hodighitriei”. Stelele în opt colțuri, precum și cea de colindă simbolizează, la rândul lor, natura hristocentrică, teandrică și euharistică a Maicii lui Iisus.

Centrul de iconari de la Nicula a determinat apariția a încă trei ateliere de pictură niculiene, în Maramureș: Moisei, Dragomirești și Peri din dreapta Tisei. Icoanele izvodite aici respectau aceleași canoane, între care octava cromatică: roșu, alb, negru, galben, auriu, verde, albastru și maroniu.

Rodul acestor ateliere de pictură se regăsește în reconfigurarea spirituală, creștin-religioasă a țăranilor ardeleni și maramureșeni, într-o primă fază. În consecință, pe lângă miile de icoane regăsite și astăzi în casele lor, în colecții particulare și în muzeele din toată țara, în cele două muzee etnografice din județul Maramureș avem:

– La Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației există aproximativ 350 de icoane de Nicula și de Maramureș, între care unele tip „Hodighitria”, iar unele sunt clasificate în categoria patrimonială „Tezaur”;

– La Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș avem în jur de 140 de icoane de Nicula și de Maramureș, între care câteva sunt de categoria „Tezaur” și de tip „Hodighitria”.

Pentru că secole de-a rândul, țăranul român a „primit” slujba religioasă în limba slavă veche, neînțelegând mai nimic, chiar dacă creștinarea se făcuse direct în limba latină; același țăran, sub ocrotirea icoanelor de la Nicula, și-a reconfigurat religios casa și stătutul, familializându-i pe unii dintre sfinți, între care Sfântul Gheorghe, care a ajuns să fie așezat chiar și în grajd sau șură, investindu-l cu puteri mistice, așa după cum există un Crăciun al țăranilor, după cum au fost războaie sau răscoale ale lor.