București: Centenar I. Negoițescu | Cosmin Ciotloș în dialog cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Ion Negoiţescu se naște la 10 august 1921, în Cluj. Studiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. Este unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu. Publică la 13 mai 1943, sub pseudonimul Damian Silvestru, scrisoarea-manifest de solidaritate cu criticul literar E. Lovinescu (promotor al criteriului estetic în evaluarea literaturii), apreciindu-i „contopirea de calități, gust artistic, informație vastă și profundă (…), totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligență”. Scrie romanul suprarealist Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941) și volumele de critică literară Despre mască și mișcare (1944) şi Poeți români – pentru care primește Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale, în 1947. În perioada 1950–1952, este bibliotecar la Filiala din Cluj a Academiei Române. Revine în publicistică în 1956, iar doi ani mai târziu este acuzat că „subminează bazele literaturii socialitste”. Este învinuit că pregăteşte o antologie de poezii reacţionare şi este condamnat trei ani, în perioada 1961–1964. După ce este eliberat, lucrează ca redactor la Luceafărul şi la Viaţa Românească. În anul 1968 publică volumul Poezia lui Eminescu. În 1977 aderă la mișcarea Goma, iar în 1980 se mută în Germania, unde ajunge cu o bursă de cercetare. Este profesor la Universitatea din Münster în perioada 1982–1983. De la microfonul Radio Europa Liberă aduce critici aspre sistemului comunist din România.