București: Exponatul lunii noiembrie 2020: Teodolit marca „Starke & Kammerer”, nr. 9930 – Viena, folosit de echipa lui Anghel Saligny la proiectarea și construcția Podului de la Cernavodă. Datare: 1880.

Teodolitul este un instrument de măsurare a direcțiilor unghiulare orizontale și verticale care este folosit în geodezie, topografie, construcții, minerit etc. Este alcătuit dintr-o lunetă mobilă care se poate roti în jurul unui ax, în fața unui cadran împărțit în grade.

Teodolitul de față este fabricat de firma Starke & Kammerer, fondată, în anul 1866, de către Gustav Starke și Carl Kammerer. Firma a apărut din atelierul mecanic al Institutului Politehnic K. K. din Viena. În anul 1873 compania Starke & Kammerer a cumpărat întregul inventar al atelierului și s-a mutat în alt spațiu.

Inginer constructor, om de știință, autor al unor soluții noi în construcții de poduri și a celor industriale, academician, Anghel Saligny rămâne în istoria națională ca pionier al științei structurilor metalice și din beton armat.

Activitatea de constructor de poduri a început cu controlul execuţiei podurilor metalice executate pe linia Ploieşti –Predeal. Ulterior a proiectat liniile ferate Bârlad-Vaslui şi Adjud-Tg. Ocna, realizând primele poduri combinate – şosea şi cale ferată în ţara noastră în anul 1881.

La 10 decembrie 1882, guvernul român lansează un concurs internaţional pentru proiectarea a doua poduri mari peste Dunăre şi peste braţul Borcea, pe linia Cernavodă-Feteşti.

La 1 septembrie 1883 se prezintă opt proiecte ce aparțineau unor case de construcții cunoscute, respectiv: Societatea Batignolles din Paris; Klein, Schmoll și Gärtner din Viena; Holzman și Comp. din Frankfurt, asociați cu uzinele Dormund și fabrica de mașini Esslingen; Compania de Fives-Lille din Paris; Röthlisberger et Simons din Berna; G. Eiffel din Paris; Stabilimentul Cail din Paris; Societatea anonimă Braine-le-Comte din Belgia.

Comisia de examinare numită de guvern era compusă din: dr. Winkler, prof. la Politehnica din Charlottenburg, Collignou profesor la Scoala de Poduri şi Şosele din Paris, inginerii români Yorceanu, Frunză şi Olănescu, secretar fiind Anghel Saligny. În urma studierii proiectelor s-a concluzionat că niciunui proiect nu i se poate acorda premiul I.

În anul 1886, Guvernul stabileşte un nou concurs internațional la care se prezintă cinci case de construcții. Nici la acest concurs nu a fost admis niciun proiect întrucât nu au fost respectate condiţiile impuse de comisie.

Astfel la 18 noiembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Anghel Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă.

Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului.

S-a hotărît ca lucrările să fie executate de către Compania Fives – Lille pentru podul peste Dunăre, Uzina Schneider et Co. pentru podul peste Borcea şi Societatea Cokerill pentru viaducte.

În memoriul proiectului , Saligny scoate în evidenţă foloasele ce le oferă sistemul nou de grinzi, atât din punct de vedere economic , cât şi din punct de vedere al montajului grinzilor peste marele fluviu, cum este Dunărea, arătând totodată că acest sistem nu este nou, el fiind folosit încă din cele mai vechi timpuri de egipteni şi la podurile pe care le studiase, printre care şi cel peste Firth of Forth.

După cercetări minuţioase şi a studiilor ce le face asupra oţelului – studii complete efectuate la Institutul de Încercări de materiale înfiintat în anul 1886 de fratele său Alfons Saligny. După ce cere sfatul profesorilor Winkler şi Krohn, Saligny preconizează oţelul ca material de construcţie.

După numai un an, la 9 octombrie 1890, timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de uzinare şi de montare a tablierelor, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie.

După cum observă N. Profiri – “două mari inovaţii – aducea în anul 1888” proiectul lui Saligny:

sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului;

oţelul moale ca material nou de construcţie în locul fierului pudlat, ce se întrebuinţa pe atunci în mod curent în tabliere de poduri.

Folosirea acestui sistem de grinzi cu console i-a permis să realizeze o deschidere centrală uriaşă, de 190 metri, şi 4 metri deschideri de cîte 140 metri lungime, podul devenind astfel – la data construcţiei sale – cel mai lung pod din Europa continentală şi al treilea pod, ca mărime, din întreaga lume.

În cea ce priveşte alegerea oţelului pentru construcţiei s-a dovedit a fi cel mai potrivit metal . La acea vreme oţelul era putin cunoscut, iar fierul pudlat (material fieros preparat prin pudlaj, adică fier obţinut prin arderea siliciului şi a carbonului într-o baie de fontă topită, frămîntată prin amestecare) era pe larg folosită.

În acele timpuri, podul de la Cernavodă era cel mai lung din Europa şi avea cea mai mare deschidere (190 m) din Europa Continentală, întregul complex de poduri feroviare româneşti peste Dunăre fiind cel mai lung de pe glob.

Inginerul Anghel Saligny a avut şi o importantă activitate academică şi didactică. A predat la catedra de poduri a Şcolii de Poduri şi Şosele între anii 1884 şi 1914 iar Ionel Brătianu, unul dintre discipolii săi, spunea: “Saligny are tactul fără greş în toate acţiunile şi avea darul dumnezeiesc de cunoaştere a oamenilor.” De asemenea tot el este cel care propune înfiinţarea Şcoliilor Politehnice.

O altă latură a activităţii lui Anghel Saligny, a fost aceea de consilier în diferite comitete şi consilii, dând sfaturi de ordin tehnic, industrial, economic şi chiar financiar, făcând parte din consiliul de administraţie al Băncii de Scont şi, în perioada 1913-1925, fiind cenzor al Băncii Naţionale.

Ca o încununare a activităţii, Saligny este ales la 13 aprilie 1892 membru corespondent al Academiei Române, iar la 7 aprilie 1897 devine membru activ, în trei sesiuni consecutive: 1907-1910, fiind preşedinte al înaltului for academic.

Marele inginer Anghel Saligny se stinge din viaţă la 17 Iunie 1925.