Bucureşti: Prezente pariziene la Mogoşoaia

Din 20 iulie, trei plasticieni, Michel Sicard, poet, eseist şi pictor, profesor de arte la Universitatea Sorbonna, Christian Paraschiv şi Dorin Creţu, pictori stabiliţi la Paris la sfârşitul anilor 80, expun în spaţiile palatului Mogoşoaia, pictură, desene, printuri. Două dintre expoziţii Semne şi flux (Sicard) şi Vibraţia picturii, (Creţu), au ca punct de pornire abstracţionismul, cel liric în cazul lui Sicard şi acela riguros, definit ca minimalism, la Dorin Creţu. Unul îşi explicitează prin titluri- haiku picturile transparente şi expansive, sau seriile de scriituri în care este convocată efervescenţa gestului, celălalt îşi asumă definitiv materia, lăsând doar pânza să vorbească.

Elocvenţa lui Dorin Creţu se exprimă prin dimensiuni şi raporturi, prin cromatica mată, extrem austeră, redusă la alb – negru, câteva roşuri şi, rar, ocrul sau brunul de pământ, ca şi prin pasta multiplu incizată, excizată, în care suprapune sau subţiază straturi spre a câştiga relief şi catifelare, profunzime ori transparenţă. Expoziţia – însoţită de catalog- etalează o selecţie generoasă din creaţia franceză a lui Creţu, accentuând perioada sa geometrică, a tramelor, grilelor şi texturilor, tocmai pentru că acolo este evidentă rigoarea dar şi subtilitatea unui demers plastic ce are toate datele unui program artistic. Prin toată creaţia sa Dorin Creţu se situează ferm într-un teritoriu autonom al plasticii în care şi-a constituit o monadă dinspre care operează neaşteptate breşe. Astfel, din apăsarea de bazalt a ultimelor stele, solemne înfăţişări ale limitei, apar, contraponderi imperative, studiile asupra transparenţei, un teritoriu intermediar, nedefinit, poate al vegetalului, în orice caz al diafanului, derivat din geometriile suple ale ultimelor grile.

Aici virtuozitatea tehnică a pictorului este maximă cu minimum de mijloace, în vreme ce efectul este de extremă lejeritate. Uşoare, diafane, asemeni crisalidelor, aceste elogii ale impalpabilului, sunt himericele Fata Morgana ale unei sensibilităţi disputate între voinţa de rigoare şi nevoia de bucurie.

În expoziţie sunt prezente şi încercări mai recente, din sfera fotografiei artistice imprimate pe metal, către care se îndreaptă în prezent, ele ilustrând aceeaşi vocaţie a contrariilor care se întâlnesc: austeritate şi exuberanţă, rezistenţa şi fragilitate.

Prin contrast faţă de discreţia persoanei manifestă la cei doi creatori prezenţi sub bolţile palatului, la Cuhnia, Christian Paraschiv dezvoltă tema Corpului care îl preocupă din anii 90, elaborând o mitologie a eului în ciclul generic Corpul şi pielea, un proiect artistic şi existenţial concretizat în ex-punerea corpului în ipostaza de gisant pe parcursul a două decenii şi a zeci de ipostaze şi experimente plastice, tehnice sau dramatice, cum au fost performing urile sale poloneze. Fiecare etalare a Corpului se vrea o nouă problemă plastică, implicit, o nouă abordare. Sunt convocate mereu alte sau altfel, mijloacele: scannerul, desenul, fotografia, pictura, apoi materialele, pânza, plumbul, celuloidul, după cum în urmă cu puţin timp, era pielea de cultură rezultată din celule proprii. Astfel, Nomos din Cuhnia dela Mogoşoaia, ultima ipostază a scanării ritualice a corpului, transpus în forme intermediare peste care artistul a intervenit cu desen şi culoare, devine după succesive măriri, la printare, o zeitate tot atât de străină de cel ce a generat-o pe cât îi este de asemănătore, în aparenţă şi în accidentele făpturii sale exterioare. Iar această ambiguitate între diferenţă şi asemănare, această distorsionare parte-întreg, este sursa unei adânci nelinişti.

Ipostazele transparente ale corpului, expuse vertical, nu fac decât să dea forţa şi verosimilitate acestei deificări reificante. Este, în fond, în gestul artistic al lui Paraschiv, poate nu atât o replică la excesul de individualism contemporan, cât un manifest subtil, nu mai puţin crud, al distorsiunilor grave apărute în percepţia curentă a raportului dintre corp şi persoană, dintre trup, inteligenţă şi suflet.

În lumea hiper-corpurilor şi a inteligenţei virtuale, un zeu străin, înfricoşător, se înfăţişează adormit în pielea trupului fără suflet. Este un fapt de luat în seamă.

Doina Mândru