- This event has passed.
București: În MARe cu Ștefan Ungureanu. Sâmbătă, 25 iulie 2020
25 iulie, 2020
Sejur la MARe. Ștefan Ungureanu.
Terraforming through Terraporting, 2011, tehnică mixtă pe pânză, 150×200 cm. Parte din Mehr Licht (2010-2014)
Colecția Daniel Ștefănică
Sâmbătă, 25 iulie 2020, între orele 12:00 și 18:30. Accesul se face în prețul biletului.
***
MARe a ieșit din starea de urgență cu evenimente noi. Sejur la MARe este unul dintre ele. Nu doar un eveniment, ci o serie de mini-evenimente, menite să atragă atenția asupra unui artist prezentat în colecția permanentă a muzeului. Lucrările invitate în ”sejur” la noi sunt, de regulă, împrumutate din colecții private (dar pot fi prezentate și lucrări din depozitul MARe).
Până acum, Roman Cotoșman și Ecaterina Vrana au fost artiștii ale căror lucrări fie au înlocuit piesele expuse în colecția permanentă, fie s-au adăugat acelora. Sâmbătă, este rândul lui Ștefan Ungureanu să facă schimb cu… Ștefan Ungureanu. Sau, altfel spus, lucrarea lui, din colecția permanentă, etajul 1, ”The Visible Effort”, (2015, acrilic pe pânză, 153×203 cm), va fi înlocuită cu ”Terraforming through Terraporting”, (2011, tehnică mixtă pe pânză, 150×200 cm). Parte din seria Mehr Licht (2010-2014), lucrare împrumutată din colecția privată Daniel Ștefănică. Căruia îi mulțumim.
În imaginea de cover este prezentat doar un detaliu. Imaginea completă va fi adăugată în comentarii. Dar sâmbătă, pe toată perioada programului nostru, vă invităm la un proces de terraforming.
***.
”Ce se întâmplă când eroarea „Session has expired” iese din domeniul internetului și devine un avertisment legat de destinul Planetei Pământ? O întrebare tratată cu obiectivitate quasi-științifică, anxietate controlată și surâs ironic-bătrânesc în lucrarea din al treilea Sejur la MARe, ”Terraforming through Terraporting”, de Ștefan Ungureanu, parte a colecției Daniel Ștefănică.
În mijlocul acestei veri suspendate de pandemie, lucrarea – într-o stranie compatibilitate cu situația globală – propune lumi la schimb.
Planeta Pământ e bună, mănoasă, e dătătoare de viață, asigură continuitatea. Omenirea e hrăpăreață, neglijentă și s-a culcat pe-o ureche.
În seriile lui Ștefan Ungureanu din prima parte a anilor 2010, tema absurdului umanității e alternată/dublată de problema sustenabilității planetei, de modul în care forul care conduce lumea (nimic ocult, acest for fiind de fapt întreaga omenire) evaluează soluții de depășire a crizei.
Noțiunea de „terraforming” – al cărei istoric este o interesantă coabitare între ficțiune și știință – a fost zămislită în anii 40 într-o povestire SF, apoi a fost promovată cu scrupulozitate în tagma fizico-ecologisto-tehnologică unde cercetării au considerat ca posibilitate viabilă procesul de: 1. găsire în cosmos a altor planete, luni, asteroizi, sateliți naturali care să găzduiască viața după ce Pământul va fi expirat/distrus, 2. creare, provocare conștientă și programatică, instalare a condițiilor de pe Terra pe aceste corpuri cosmice.
După ucenicia în domeniul științific, terraforming-ul se întoarce în glorie, în anii 90, în cel al literaturii SF, când scriitorul Kim Stanley Robinson publică romanele Marte roșu, Marte verde, Marte albastru. Robinson folosește ipoteza cercetătorilor despre Marte ca permivisă instaurării și transformării sale într-o planetă locuibilă, iar prin culorile din titlurile trilogiei punctează etapele de formare a unei atmosfere dezirabile, a unui sol cultivabil și potențării resurselor de apă, așadar al unei Terre 2.0.
Final fericit? Nu tocmai. SF-ul și știința deopotrivă, după ce ar fi/vor fi rezolvat problemele tehnologice ale acestui demers, se văd confruntate cu o problemă de natură etică: ce drept avem noi să intervenim asupra și să modificăm condițiile și structura unui alt corp cosmic?, dacă noi am desconsiderat până la distrugere și extincție Terra atunci nu la fel ne-am comporta și pe o clonă a ei? Cine știe, în această epocă a avansării printării 3D (de obiecte, de organe), poate o stație spațială ce funcționează ca imprimantă alpha va imprima în viitor un nou Pământ.
În lucrarea lui Ștefan Ungureanu, varianta aleasă e cea de teleportare a pământului – terra-portare. Se întrevede momentul în care mecanismul de mari dimensiuni tocmai a dat – în adâncul forării – de apă, ultimul stadiu necesar al producerii unei Terre. Într-un amfiteatru-laborator, bărbați asistă la acest proces.
Oameni de știință sau politicieni sau reprezentanți ai corporațiilor ce conduc lumea – la derularea experimentului acest personaj colectiv face act de prezență aproape în cheie butaforică, ca și în celelalte 4 lucrări conexe precedente unde un personaj colectiv masculin (serios, interesat pe ce pariu își pune banii și resursele în joc) sau un personaj colectiv feminin (un fel de Marie Curie multiplicată cu posibile accente de ing. chimist Elena Ceaușescu) stă ca martor la potențialul viitor al planetei, prin forare, excavare, portare desfășurate central în compoziție, similar cum în alte epoci ar fi fost martor la o dezvirginare regală.
Dincolo de bibliografia ecologistă, de teorii ale sustenabilității și de arta de-a face Terra, tema iradiată este abordarea morții și a dispariției: la rece, neutră, documentată într-un raport prin care ființa umană simte că s-a achitat de datorie, ca la un spectacol. Prin această lentilă a relației cu moartea, Terraforming through Terraporting marchează o perioadă de turnură a lui Ștefan Ungureanu ce lansează clar direcția de drămuit și prezis dezastre antropocenice (demne de almanahul Anticipația) și mulțimi laborios-dezlănțuite, lumile tehnologic posibile ce răspund Lumilor nenumărate, extrase din cercetarea biologică și medicală și coroborate folcloric, ale lui Ion Țuculescu.
Ce este real: personajul colectiv plantat să asiste la experiment sau mecanismul monumental de terra-formare din centrul lucrării ce ar trebui să constituie un demo? Nu este oare personajul colectiv o hologramă, nu e acesta procesat digital ca realitate augmentată chiar față de realitatea augmentată a proceselor tehno-ecologice din fața sa?
O amintire stocată și arhivată a umanității care nu mai există, difuzată inerțial ca un soi de sperietoare? O aceeași patină realist-socialistă ce redă bărbații ce conduc lumea, ca în cazul personajului colectiv vernil din lucrarea lui Ion Grigorescu de la etajul întâi, Geniul și epoca. În locul cadavrului împins de buldozere într-o groapă comună, la Ungureanu omenirea pare deja datată și eliminată, e doar necesitatea mecanică a forării după apă și minereuri. Pentru nimeni.”
Ioana Iuna Șerban (curator, MARe)