Drobeta-Turnu Severin: exponatul lunii martie 2023 la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier – Stup antropomorf. Reprezentarea lui Tudor Vladimirescu

Stup antropomorf (redă chipul lui Tudor Vladimirescu) din lemn de tei, vertical, de formă cilindrică; cromatică: brun, negru, crem. Donat de Fota Iancu în 26 iulie 1976.

Stupul a fost realizat pentru a fi expus la Expoziția din anul 1933 cu ocazia sărbătoririi Centenarului de la înființarea orașului Drobeta Turnu-Severin, cu scopul de a ilustra ocupația reprezentativă a jud. Mehedinți, albinăritul. El a fost confecționat după modelul uleiului, dintr-un trunchi de copac, dar interiorul a fost organizat după modelul stupului sistematic, cu rame. Nu a fost utilizat niciodată pentru că nu sunt urme de ceară sau propolis, cel mai probabil fiind construit special pentru această expoziție. A fost personalizat cu chipul lui Tudor Vladimirescu, personalitate istorică dragă mehedințenilor (Măneanu Varvara Magdalena).

Născut într o familie de moșneni în satul Vladimir din Gorj, slugerul Tudor era pe atunci un bărbat de vreo 40 de ani, „de statură mai nalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă“, „obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab“, cu „ochi de culoare închisă“ și „o mică excrescență în dreptul nării stângi“.

“Cât despre bravura lui, nimic nu pot zice, căci faptele lui antecedente nu le-am putut cunoaște și cele ulterioare, lumea le știe; dar netăgăduit este că era un om de inimă și hotărâtor, poate și ambițios și din aceste calități se naște vitejia…”

“Costumul lui când l-am cunoscut în timp de pace era haine lungi boerești, ișlic, beniș, nici cum luxos, ba cam ponosite iar când l-am văzut Ocârmuitor Adunării, adecă Cromwell al țării noastre, purta căciulă de gelep cu fundul de postav alb, poturi, iminei cu colțuni, un ilic gezaerli, gheba scurtă și alta deasupra mai lungă, selah, pistoale în brâu și o pală turcească atârnată în bandulieră“ – Ștefan Scarlat Dăscălescu, contemporan cu Tudor Vladimirescu.

Pentru realizarea acestui tip de stup se reteza un trunchi de copac de tei, apoi era spintecat în două, iar mijlocul scobit cu un instrument numit teslă, lăsându-se marginile de 2-3 cm, după care se împreunau cele două părţi, prinzându-se cu scoabe de fier sau cu cercuri. După această operaţiune, vasul se astupa la un capăt cu capac de blană, făcut anume după lărgimea uleiului/stupului care se putea ridica la nevoie, când se verifica partea de sus. Urma străbaterea corpului uleiului cu burghiul la mijloc, unde se introduceau două beţe lucrate din lemn de corn în grosime de 1 cm, aşezate apoi în x ce serveau la sprijinitul fagurilor, ca mai târziu să se lucreze şi vrana (orificiu pentru umplerea sau golirea vasului) de 3 cm diametru şi la o distanţă de 10 cm de gura uleiului, cu ajutorul unui sfredel.

Atestarea albinăritului în spaţiul judeţului Mehedinţi ne-o certifică o serie de documente din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, documente care vorbesc despre efectuarea birului, rânduiala, în miere sau ceară. Fiind una dintre ramurile importante ale economiei autohtone, urmând imediat după agricultură, este necesar să menţionăm câteva dintre localităţile în care practicarea acestei ocupaţii era mai intensă decât în alte locuri, de exemplu: Valea Anilor, Almăjel, Bistriţa, Bucura, Isverna, Jiana Mare, Vânjuleţ, Rogova, Devesel, Colibaşi, Şovarna etc.

Albina şi stupul apar ca însemn pe stemele mai vechi ale judeţului Mehedinţi, dar şi pe stema actuală, chiar din sec. al XVIII-lea. Tehnica cea mai veche de obţinere a mierii, tradiţională, era bărcuitul, adică culegerea ei direct din stupul de albine sălbatice sau de prindere a roiurilor aflate în pădure. Locul cel mai indicat pentru instalarea stupilor era lângă o sursă de apă, la marginea unei păduri, în poieni, păşuni, fâneţe.

Stupii primitivi, numiţi şi buduroaie, erau lucraţi manual de oamenii pricepuţi ai locului, din trunchiuri de copaci putreziţi la mijloc (salcie, tei), material ce se găsea din abundenţă în arealul judeţului Mehedinţi. Forma lor era cilindrică, fiind acoperiţi cu o scândură sau cu o piatră, iar jos se tăia un orificiu, “urdiniș” pentru intrarea sau ieşirea albinelor. În interior, dintr-o parte în cealaltă se fixau nişte beţigaşe pentru a da albinelor posibilitatea de a-şi construi faguri. Un alt tip de stup primitiv este cel din nuiele împletite, din răchită, papură, paie, mesteacăn sau alun. Împletiturile se lipeau cu bălegar amestecat cu lut pentru a nu crăpa şi totodată a păstra o temperatură optimă unei activităţi productive. În interiorul stupului erau de asemenea aşezate beţişoare, paralel sau încrucișate, pentru susţinerea fagurilor.

Legat de procedee, practici, obiceiuri și superstiții privind creșterea albinelor, iată ce recomanda “Cărticica de albinărit” din 1734:

“În prima săptămână a lunii Sfântul Gheorghe sloboade albinele. Poți să le slobozi și mai înainte la timp frumos, senin, liniștit, fără frig, în oricare parte a lunii, fără să fie de mare folos.

– Dacă slobozi albinele tale lunea, ele vor fi somnoroase, moleșite, bolnave, amețite, vor fi ascunzătoare și furătoare.

– Dacă slobozești albinele marțea, vor fi certărețe, mâncătoare, prădătoare, păgubitoare, pizmașe, dușmănoase.

– Dacă le slobozești miercurea, vor fi puternice, tari, fudule, victorioase, sensibile, zgârcite, colectoare, voioase, vesele, grase, neastâmpărate, economicoase și se vor înmulți.

– Dacă le slobozi joia, vor fi constructoare, muncitoare, ascunzătoare, blânde, blajine, supuse, curate, păstrătoare de ele însele.

– Dacă le slobozi sâmbăta, vor fi fără chef, morocănoase, fără vlagă, rău dispuse, schimbătoare, fecioare sterpe, sterile, veninoase, zgârcite, închise în sinea lor…”