Muzeul Etnografic al Transilvaniei deschide pentru public în 15 ianuarie 2021, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, expoziția „VASILE STOICA – MARE DIPLOMAT ȘI OM DE CULTURĂ”

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituție publică de cultură aflată sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, deschide pentru public în 15 ianuarie 2021, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, expoziția „VASILE STOICA – MARE DIPLOMAT ȘI OM DE CULTURĂ”.

Proiectul expozițional a fost inițiat de Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” şi Asociația Ștefadina din București, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Opriş.

Bogata documentație provine de la Arhivele Naționale ale României, Arhiva Diplomatică, Arhiva Militară, Biblioteca orășenească şi Muzeul „Gheorghe Lazăr” Avrig, Lia Maria Stoica-Vasilescu, Ioan Opriş, Maria Grancea, Martin Rill. Obiectele prezentate aparțin colecției Stoica-Vasilescu. Expoziția „VASILE STOICA – MARE DIPLOMAT ȘI OM DE CULTURĂ” a fost expusă până acum la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, în prezența Președintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, la Muzeul de la Chişinău – Republica Moldova, la Muzeul Orașului Oradea și la Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației.

Această expoziție omagială a ajuns și pe simezele muzeului nostru, fiind oferită publicului clujean prin grija prof. univ. dr. Ioan Opriș.

Vasile Stoica (1 ianuarie 1889 Avrig – 27 iulie 1959 Jilava)

Vasile Stoica aparține generației Marii Uniri, contribuțiile sale la împlinirea şi desăvârșirea acesteia așezându-l între cei mai de seamă reprezentanți ai ei. Format în școlile Transilvaniei vrednic servite de dascăli luminați, prin susținerea Fundației ,,Gojdu”, el s-a impus prin calități excepționale ca lider, în vremea studiilor universitare de la Budapesta, fiind ales președinte al Asociației ,,Petru Maior”. După absolvirea acestora, şi a unei specializări în filologie sub conducerea profesorului Beöthy Zsolt (1913), ASTRA l-a numit profesor la Şcoala de fete de la Sibiu (1913-1914) iar Vasile Goldiş l-a cooptat între redactorii ziarului ,,Românul” de la Arad. Mobilizat ca ofițer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu ş.a.) care militau, aici, pentru unirea cu România. A contribuit direct prin articole de presă, conferinţe şi două cărți (Habsburgii, ungurii şi românii – 1915 – şi Suferinţele din Ardeal – 1916) la prezentarea opţiunilor de unire.

La intrarea României în război, s-a înrolat voluntar iar proclamaţiile regale pentru armată şi naţiune îl au ca autor; a luptat direct pe front, în Valea Oltului şi pe Argeş, fiind rănit de două ori. Remarcat pentru abilitățile sale excepționale a fost trimis – împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa – în SUA cu misiune specială. Aici a reuşit să unească asociațiile românilor americani în Liga Națională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unități de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA a tipărit într-un tiraj mare broșuri de prezentare a provinciilor românești, hărți şi memorii de susținere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor. Împreună cu liderii mişcărilor naţionale cehoslovace, poloneze şi sârbocroate a militat pentru Uniunea Medio-Europeană (președinte Th. Masaryk, prim-vicepreședinte V. Stoica), care a adresat memorii președintelui W. Wilson, contribuind la formarea unei opinii corecte asupra evoluției popoarelor din Europa centrală şi de sud-est şi a susținerii eliberării lor.

Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, V. Stoica a fost chemat de I. I. C. Brătianu la Paris ca să servească delegației României, ca expert tehnic la Conferința de Pace. A sprijinit ca atare demersurile acesteia prin legăturile sale întinse şi buna apreciere dobândită în plan diplomatic. Calitățile sale l-au recomandat pentru o nouă misiune în SUA, aceea de organizare a serviciilor consulare. Întors în țară (1920), a intrat în diplomație la propunerea lui Take Ionescu, conlucrând cu acesta, cu I. G. Duca și, mai ales, cu N. Titulescu la consolidarea postbelică a României; în această direcție s-a remarcat ca autor al mai multor documente oficiale prezentate la importante reuniuni ale Ligii Națiunilor și Micii Înțelegeri, încredințându-i-se misiuni diplomatice la Geneva, Londra, Bruxelles, Roma, Paris, Atena, Belgrad, Berlin, Praga ş.a. În anii 1929-1930 a condus Agenția internațională de presă RADOR.

Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania și Turcia; în respectiva calitatea a promovat interesele naționale, susținând relațiile bilaterale bazate pe reciprocitate și informând, ca fin analist, evoluția de pe scena politică internațională. Ca semn de prețuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decorații acordate diplomaților.

În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial și al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naționale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu dureroase pierderi de teritoriu național. Adversar al cedărilor și noii orientări politice, și-a dat demisia, rămânând în Ministerul Afacerilor Străine ca șef al Oficiului de Studii. Democrat convins, adversar al fascismului și susținător al neimplicării României în război, a fost marginalizat și i s-au limitat atribuțiile. Sub îndrumarea sa s-au întocmit materiale de prezentare a realităților istorice, demografice și etnografice din provinciile păgubite prin deciziile militare germano-italo-sovietice, hărți, cărți, sinteze și, direct, memorii adresate conducerii statului în vederea scoaterii din război și a pregătirii Conferinței de Pace.

La 23 august 1944 a fost numit director politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945 secretar general, poziție din care a contribuit la salvarea multora din diplomații români blocați în străinătate, ca și la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naționale în noul context postbelic. Fiind diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat și pacifist, guvernul i-a încredințat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar și plenipotențiar în Olanda, cu acreditare și în Belgia. În noua sa poziție a sprijinit direct guvernul român, respectiv delegația acestuia la Conferința de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaților și ostracizat.

În situația nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis și condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu, Văcărești și Jilava. Eliberat după 7 ani, în decembrie 1958 Tribunalul Militar București l-a condamnat la 10 ani închisoare corecțională pentru ,,atitudinea dușmănoasă”, anti-guvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate iar calvarul său a durat, de data aceasta mai puțin, murind la Jilava (27 iulie 1959).

Reabilitat în 1970 în urma unor stăruitoare și repetate demersuri ale soției sale, Paula, i s-au adus osemintele la Avrig, fiind îngropat creștinește lângă ai săi. Mărturia ultimelor zile ale patriotului o datorăm unui istoric, Alexandru Zub, ,,coleg” de suferință cu acesta la Jilava – iar un artist, sculptorul George Apostu i-a dăltuit în piatră crucea ce-i străjuiește numele și-l amintește pentru eternitate.

Expoziția va fi deschisă în perioada 15 ianuarie – 14 martie, de miercuri până duminică, între orele 10-18, la sediul central al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, str. Memorandumului nr. 21.

GÂNDURI DESPRE VASILE STOICA

Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.”

Aceste cuvinte simple și sincere caracterizează perfect viața lui Vasile Stoica (1889-1959), făuritor al României întregite, răsplătit de patria sa pervertită de comuniști prin încarcerare și moarte la Jilava. Născut în Avrigul Sibiului – ca și Gheorghe Lazăr – Vasile Stoica a purtat cu sine mereu, cu nedisimulată mândrie, pecetea nobilității neamului românesc, având un mare scop: întregirea politică a României prin alăturarea provinciilor istorice la patria-mamă.

Profesor, diplomat sau publicist, militar sau călător pe meridiane îndepărtate, Vasile Stoica și-a concentrat eforturile pe cauza națională, realizând, prin admirabile conferințe, prin discuții, persuasiune, argumentare temeinică, necesara coeziune a românilor americani și utila sensibilizare a autorităților de peste Ocean față de problema unității românești. La Washington, a avut ocazia să stabilească strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei, mai ales cu Thomas G. Masaryk, Ignacy Jan Paderewski, H. Hinkovici. Împreună cu cei trei a participat la întâlnirea de nivel înalt de la Casa Albă, la data de 20 septembrie 1918, cu Woodrow Wilson, autorul celor paisprezece puncte ale proiectului pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Ca diplomat, a reușit să plaseze România și problema stringentă a unirii tuturor românilor la nivel internațional, pe scena europeană și mondială, pledând pentru libertatea și autodeterminarea tuturor popoarelor, pe ruinele prăbușitelor imperii german, austro-ungar, otoman și țarist. Pledoaria sa onestă pentru țară nu s-a putut împăca cu ocupația bolșevică a României de după Al Doilea Război Mondial, refuzând toate compromisurile. Ca răsplată, a fost închis între anii 1948 și 1954, pentru ca să fie din nou arestat în 1957 și să moară apoi, peste doi ani, privat de libertatea pământească. A trecut astfel, ca martir, în libertatea cerească, „modest, dar demn”, nu în genunchi, ci în picioare, binemeritând în veci recunoștința poporului român. A pornit din sudul Transilvaniei, a studiat la Brașov și la Sibiu, la Budapesta și la Paris, a fost președinte al asociației culturale studențești „Petru Maior”, a fost voluntar pe fronturile Marelui Război și apoi diplomat de la Tirana și Sofia până în Țările Baltice sau America. A purtat cu sine mesajul acela de modestie și de demnitate, câștigând admirație și prețuire pentru sine, dar mai ales pentru români și România.”

Acad. Răzvan Theodorescu, Vicepreședinte al Academiei Române:

,,Efigie de intelectual rasat și de martir al libertății, Vasile Stoica a fost un eminent reprezentant al Ardealului suferind și al României întregite.

Sol al țării sale pe pământ american, diplomat în Albania și Bulgaria, în țările baltice, în Turcia și în Olanda, membru al delegațiilor române la Conferința de Pace de la Versailles în 1919 și la Conferința de Pace de la Paris în 1946, vorbitorul a 14 limbi străine și redutabilul gazetar s-a întors în Patrie spre a muri în temnița de la Jilava.

Biografia acestui român exemplar spune totul despre veacul în care a trăit, iar datoria noastră este să ne amintim de asemenea oameni rari.”

Prof. univ. dr. Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române:

„Personalitatea extraordinară a lui Vasile Stoica poate fi caracterizată cel mai bine prin câteva cuvinte cheie: profesionism, patriotism, democrație, umanitate. Întâi de toate el a fost un profesionist fiindcă oriunde a fost implicat, și-a făcut datoria în mod exemplar. Calificările sale obținute în școlile și mediile intelectuale din Austro-Ungaria până în 1914 și mai apoi în România, dorința personală de autoperfecționare i-au permis să îndeplinească corect și onest toate misiunile ce i-au fost încredințate, atât în țară cât și în străinătate. Superiorii lui au remarcat și apreciat acest comportament profesional. Apoi, Vasile Stoica a fost un patriot luminat, angajat plenar și responsabil în slujba națiunii române. Mai întâi, până la izbucnirea Primului Război Mondial, s-a implicat cu toată puterea lui în efortul de menținere a identității naționale a românilor transilvăneni, confruntați în acea vreme cu politica acerbă de maghiarizare forțată promovată de guvernele de la Budapesta. În timpul studiilor universitare de la Budapesta a fost ales președinte al Asociației Studențești ,,Petru Maior”, una dintre cele mai eficiente organizații ale societății civile românești din monarhia austro-ungară. În timpul războiului, în România dar și străinătate (mai ales în SUA), a devenit unul dintre cei mai activi militanți pentru unirea Transilvaniei cu România. Lui i se datorează numeroase inițiative care au sensibilizat cancelariile statelor Antantei despre justețea cauzei românilor transilvăneni de a fi alături de frații lor din Vechiul Regat. La Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, precum și la cea din 1946-1947 s-a remarcat printre diplomații cu cea mai mare deschidere spre omologii lui din rândul puterilor învingătoare, contribuind plenar mai întâi la recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei cu statul român, iar mai apoi, în 1946-1947, la revenirea la România a Transilvaniei de Nord, cedată Ungariei în urma arbitrajului-dictat de la Viena din 30 august 1940. A fost un democrat și un umanist convins, repudiind atât regimul fascist cât și cel comunist. Nu a avut manifestări xenofobe sau rasiste, a fost deschis cooperării cu toată lumea de bună credință, indiferent de țara din care venea sau confesiunea căreia-i aparținea interlocutorul.

Semnificația expoziției de față este în opinia mea una singură: demonstrează cum poți să devii (sau să rămâi) și astăzi un patriot, să-ți iubești țara, valorile naționale dar și pe semenii tăi care sunt diferiți, fie în propriul stat cât și în lume, să te manifești plenar ca un democrat și umanist, respectând diversitatea dar contribuind la întărirea propriei identități.”