#‎stamacasa‬: Muzeul Național al Literaturii Române Iaşi lansează un nou atelier de scriere creativă online: Povestiri cu final deschis. Acesta presupune continuarea unor povești clasice scrise de Mihail Sadoveanu și Otilia Cazimir.

Muzeul Național al Literaturii Române Iaşi lansează un nou atelier de scriere creativă online: Povestiri cu final deschis. Acesta presupune continuarea unor povești clasice scrise de Mihail Sadoveanu și Otilia Cazimir.

Mai jos se regăsesc două fragmente în proză din operele celor doi scriitori, provocarea noastră fiind cea de a duce mai departe, la alegere, firul acțiunii. Concurenții sunt invitați să își imagineze un final, bineînțeles, diferit de cel clasic – cu cât mai original, cu atât mai bine.

La atelierul de scriere creativă pot participa copii cu vârsta cuprinsă între 9 și 12 ani. Textele vor fi trimise electronic, ca document Microsoft Word, la adresa de e-mail: pedagogiemuzeala.mlriasi@gmail.com, împreună cu numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon, în perioada 8 mai – 1 iunie 2020.

Micii scriitori vor primi prin e-mail un răspuns (sugestii și sfaturi de scriere creativă), care îi va ajuta în viitor să compună o poveste.

Atelierul este coordonat de Maura Anghel (jurnalist, consultant PR și imagine) și Cătălin-Mihai Ștefan (poet, membru în juriile Concursului Național de proză „Mihail Sadoveanu” și Concursului de creație literară „Povești”).

• Mihail Sadoveanu, Aventurile șahului

Capitolul VII

Unde prinț Erenfrido arată cu limbă de moarte primejdia cea mare în căsnicie

Binecuvântată și bună căsnicie nu atât din pricina copiilor; nici din pricină că și unul și altul au ajuns la adânci bătrânețe, nici din pricină că n-au făcut nimic, umblînd numai la petrecerile curții și la moșiile lor (căci prinții care nu fac nimica, nici nu bat războaie, nici nu guvernează, par a fi cei mai fericiți prinți), ci dintr-o taină pe care n-au cunoscut-o îndelungă vreme, fiii, nepoții, rudele și prietinii prințului Erenfrido. Cînd a fost aproape ceasul morții, bătrânul prinț a chemat preotul să se mărturisească și a luat împărtășania. Atunci abia a hotărât să sloboadă lumii taina sa și, primind la căpătâiul său pe toți cei care erau aproape, a grăit astfel:

– Copiii mei și prietinii mei! iată vine și pentru mine clipa când mă voi duce acolo unde este ziua cea fără de înserare. Vreau să vă descopăr o taină, ca să fiți și voi fericiți în timpul vostru, dacă sunteți jucători de șah. Taina aceasta nu o am decât pentru jucătorii de șah, căci eu cu acest joc mi-am făcut cale în lume, iar cei care nu cunosc șahul să se descurce cum or putea, lor nu am a le da nici o învățătură. Să se despartă cei care nu practică șahul și să se ducă.

A fost de mirare că nimeni nu s-a clintit din preajma bătrânului prinț. Câțiva bărbați au vrut să plece, femeile i-au reținut.

– Bine, a zîmbit bătrânul, pe cît înțeleg, toți sunteți luptători cu piese albe și negre; deci aflați ce vreau să vă spun. Câștigând pe soția mea, doamna Matilda, prin trei partide de șah care au rămas celebre, domnia sa a dorit să joace cu mine o partidă, ca să aibă plăcerea să mă vadă luptând cu domnia sa. Deci am pregătit tabla și piesele acum cincizeci și doi de ani, într-o chilie care dă spre fluviu. De atunci acea chilie nu s-a mai putut deschide, nu i s-a mai aflat cheia. Am tot așteptat să se găsească și nu s-a mai găsit. Nu s-a găsit dintr-o pricină pe care vreau să v-o descopăr: aceasta e taina.

 

(Fragment extras din Aventurile șahului de Mihail Sadoveanu, ilustrații și copertă de Val Munteanu, editura Ion Creangă, București, 1980, Arhiva Bibliotecii MNLR Iași).

• Otilia Cazimir, Pui de vulpe („Dulci amintiri”)

Mi l-a adus într-o după-amiază, vârât sub surtuc: un ghem de blăniță sură, cu ochi răi. I-am trecut mâna de-a lungul spinării aspre. Mi-a arătat colții.

– Bagă de seamă, mi-a spus George Topîrceanu. E pui de lup!

Întâlnise un țărănuș care umbla să-l vândă și-l cumpărase cu douăzeci de lei. Acum visa:

– Îl creștem, îl domesticim, și o să-l iau cu mine la redacție…

Ca totdeauna, mama s-a uitat cam lung: atâta ne mai lipsea! Găzduiam într-o colivie două gaițe și-l țineam și pe Black, cel mai bleg și mai mâncăcios dintre prepelicari și, pe deasupra, mare haimana… Dar, ca totdeauna, mama n-a zis nimic. A zâmbit, închipuindu-și cum o să umblăm prin vecini, căutând lupul când o lua-o razna…

Până să-l instalăm într-un vechi dulăpaș de cameră, cu pereți de sârmă, noul locatar ne-a scăpat din mâini și s-a strecurat, pe răsuflătoare, în pivniță. Nici nu l-am fi găsit printre ciuveie dacă nu i-ar fi strălucit ochii în întuneric ca două luminițe neclintite și verzi.

După ce l-am așezat în cușca lui improvizată, pe fân moale, puiul de lup s-a mai liniștit. George Topîrceanu a plecat acasă, mort de oboseală: îi dăduse de lucru dihania.

Peste noapte, „lupul” a început să latre la lună. Țăcănea grăbit, apoi se tânguia subțirel, prelung și jalnic.

– Mi se pare mie că lupul vostru e vulpe toată ziua, a râs de noi tata a doua zi.

Peste vreo săptămînă, l-am găsit dimineața cu ghearele tocite și însîngerate. Încercase să rupă plasa de sârmă. George Topîrceanu mi-a cerut repede tinctură de iod, vată și pansament. Și, curios, sălbătăciunea a stat liniștită pînă i-a bandajat toate patru labele betege.

– Vezi dacă n-ai fost cuminte? îl certa George Topîrceanu. Uite, acum parcă ești motanul încălțat!

Nu mult după aceea, a început a căpăta culoare. I s-a înroșit întâi blănița de pe spinare, apoi coada, tot stufoasă.

– Vedea-te-aș cațaveică! îl blestema Tasia cînd îi făcea curat în cușcă. Duhnește ca la menejărie!

A trebuit să-l pun la lanț. În dulăpaș, „la etaj”, nu mai încăpea. O dată și-a rupt lanțul. A mai rămas puțin cu botul în vânt, adulmecînd, apoi a luat-o fără ezitare peste garduri, ca tras de-o ață, spre curtea găinilor. În clipa în care l-am prins, mi-a înfipt în mână zimții mărunți ai dinților. În ziua aceea a mâncat, pentru întâia oară, bătaie: George Topîrceanu l-a plesnit cu cravașa peste bot.

Și totuși, eram prietini. Când vedea străini, mi se lipea de picioare. Îi era frică. Dar când se apropia cineva de culcușul lui, se repezea să-l muște. Numai pe mine mă răbda să-l mângâi. Îl mângâiam însă rar. Sub privirea lui, uneori ostilă, totdeauna străină, mă simțeam timidă și parcă vinovată.

Se apropia vremea când trebuia să plecăm, ca în fiecare vară, la mănăstire. Da, dar ce facem cu puiul de vulpe?…

 

(Fragment extras din volumul „Scrieri în proză”, vol. II, Editura Junimea, Iași, 1972, Biblioteca MNLR Iași).