Sinaia: Armonie şi grandoare: arta italiană la Peleş

afisul-expozitiei

Sinaia, România, 6 decembrie, 2012: Muzeul Naţional Peleş anunţă vernisajul expoziţiei temporare „Armonie şi grandoare. Arta italiană la Castelul Peleş „, care va avea loc în Sălile de expoziţie ale Castelului Peleş sâmbătă 22 decembrie la ora 17:00.

Expoziţia temporară, Armonie şi grandoare. Arta italiană la castelul Peleş, organizată pentru a aduce în atenţia vizitatorilor piesele de artă italiană păstrate în colecţia regală-pictură, majolică, sticla de Murano, mobilier etc., continuă o tradiţie a specialiştilor de a valorifica bogatul tezaur de artă de la Muzeul Naţional Peleş.

După expoziţia intitulată Neorenaşterea germană la Castelul Peleş (2011), manifestarea actuală reuneşte în sălile de expoziţie cópii după celebri artişti renascentişti: Fillippo Lippi, Rafael, Tiţian, Tintoreto, realizări admirabile ale pictorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi lucrări originale semnate de autori de şcoală Correggio şi de pictoriţa florentină, Agnese Dolci.

Sculptura este reprezentată de Raffaello Romanelli şi Aristide Petrilli. Arta ceramicii italiene, marcată de importanţa unei tehnici consacrate pe plan european, tehnica majolicii, va fi exemplificată prin vase, platouri, servicii de ceai, create în perioada secolelor al XVI-lea – al XIX-lea. Manufacturile din Italia – Faenza, Torelli, Capodimonte, Richard Ginori, Alberto Issel din Genova s. a . au fost apreciate de către perechea suveranilor români. De o spectaculozitate specială se bucură sticla veneţiană, de la Murano, manufactură a cărei celebritate în tehnica de prelucrare şi colorare a pieselor a trecut graniţele europene. Mobilierul italian va fi prezent prin cassone florentine, cabinete, scaune lombarde şi tip Savonarolla, dulapuri, fotolii veneţiene şi toscane, cuprinse între secolul al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu rol important în amenajarea ambientului neo-renascentist al reşedinţei regale de la Sinaia.

Dar mai presus de orice, culoarea, bogăţia şi atmosfera interioară a saloanelor de altădată, vor defini armonia şi grandoarea artei italiene.

Pagina de web a expoziţiei: http://peles.ro/arta-italiana-la-castelul-peles/

Muzeul Naţional Peleş – Sinaia – str. Aleea Peleşului nr. 2 – www.peles.ro
tel: 0244 310 918 | fax: 0244 312 416 | [email protected]

DESPRE MUZEUL NAŢIONAL PELEŞ

Fostă reşedinţă de vară a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, Peleşul devine “leagănul dinastiei naţionale”, loc de decizii politice şi important centru cultural-artistic european al vremii. Organizat ca muzeu în anul 1953, Castelul Peleş constituie unul dintre marile tezaure de artă ale României şi este important, în egală masură prin colecţiile sale de artă decorativă, arme, arta plastică, precum şi prin componenta istorico-memorialistică.

A fost dechis pentru public pâna în anul 1975, când a fost inclus într-un program amplu de restaurare, timp de 15 ani, iar din 1990 a fost redeschis ca muzeu.

Conform Memorandumului de înţelegere semnat între reprezentanţii Casei Regale a României şi cei ai Ministerului Culturii, la 1 martie 2007, imobilele Peleş şi Pelişor au fost retrocedate Familiei Regale române, iar patrimoniul mobil face parte din patrimoniul naţional şi nu au facut obiectul retrocedării. Familia Regală a închiriat statului cele două imobile care funcţionează ca muzee, administrate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, până la 19 mai 2013.

promo-ghidaj-2

Prezentarea expoziției

ARTA ITALIANĂ LA CASTELUL PELEŞ

Reşedinţa regală de la Sinaia, construită la comanda regelui Carol I, în perioada 1875-1914, poartă amprenta, în cea mai mare parte, a contribuţiilor arhitecţilor şi artiştilor austrieci şi germani. Sinteza stilistică prezentă în cadrul artelor la sfârşitul secolului al XIX-lea, atât în arhitectura exterioară cât şi în cea interioară, l-a determinat pe comanditar să apeleze şi la specialiştii italieni, cunoscuţi ca artişti desăvârşiţi şi antreprenori în construcţii, cu mare experienţă.

Carol I studiase cu pasiune în tinereţe istoria artei şi încă din anul 1856, efectuează o călătorie în nordul Italiei, unde va vizita Veneţia, Genova şi Milano. Mai târziu, împreună cu Regina Elisabeta vor revedea peninsula în timpul vacanţelor, dar şi cu ocazia unor vizite oficiale: în anul 1883 la Genova, în 1891 la Monza, în anul 1892 la Milano, în perioada 1892-1893 la Pallanza. În 1896 călătoresc la Veneţia, în anul 1900 la Fiume, iar în anul 1906 la Lugano. Adesea, în perioadele estivale, perechea regală frecventa renumita staţiune balneară, Abazzia, în apropierea graniţei austro-italiene, aflată astăzi pe teritoriu croat.

Crescut şi educat într-un mediu în care artiştii erau bineveniţi şi unde arta era preţuită, preferinţa lui Carol I pentru patria Renaşterii, Italia, este cât se poate de naturală. Carol I va iniţia, încă din primii ani de domnie achiziţionarea de lucrări de artă plastică şi decorativă din Italia. În dorinţa de a-şi constitui propria colecţie de vechi maeştri, regele face apel la un prieten, împătimit colecţionar şi un fin expert în artă, Felix Bamberg (1820-1893). Personalitate plurivalentă, Felix Bamberg era diplomat şi istoric, reprezentantul Prusiei şi mai apoi al Confederaţiei germane pe lângă Curtea de la Paris între 1850-1870, consul al Imperiului german în perioada 1874-1888, la Genova şi Messina. Pasionat de fenomenul artelor plastice, Bamberg a frecventat marile vânzări de tablouri de la Paris, Londra şi din Italia, de pe urma cărora, în final a beneficiat şi regele României.

Prin intermediul lui Bamberg, în calitate de colecţionar, nu doar de intermediar Carol I achiziţionează lucrări semnificative, din secolul al XV-lea, primând şcolile din Florenţa, Veneţia, Roma, dar şi lucrări mai târzii, din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, de şcoală genoveză, napoletană şi siciliană. Colecţia regală Carol I însumează 214 lucrări de mari maeştri europeni, între care mai mult de jumătate o reprezintă pictura italiană.

Pentru a beneficia de unele pânze semnate de artişti importanţi, păstrate în pinacoteci celebre, Carol I a comandat pictorilor copişti realizarea de reproduceri, în vederea completării colecţiei sale. Astfel, tânărul Gustav Klimt va realiza un Portret al Isabellei d’ Este după pânza lui Tiţian, aflată la Kunsthistoriches Museum din Viena, Ernst Klimt va primi o comandă a Portretului Caterinei Cornaro după Veronese, Max Schneidt va reproduce Amorul sacru şi amorul profan după originalul lui Tizian din Galeria Borghese din Roma, Bertha Siech va realiza un Portret de tânără nobilă după Palma Vecchio ş.a.m.d.

Dar arta italiană a devenit o prezenţă şi în proiectul arhitectural al castelului Peleş, mai ales după sosirea lui Karel Liman la Sinaia, în calitate de arhitect-şef, între anii 1896-1914.

O serie de documente aflate în arhivele Muzeului Naţional Peleş şi Arhivele Naţionale de la Bucureşti ne vorbesc despre Pietro Axerio (1855-1921), care a beneficiat de încrederea şi respectul regelui Carol. O dovadă a acestor legături este faptul că antrepriza de construcţii condusă de Axerio, în colaborare cu prietenul său, arhitectul Karel Liman, preia în jurul anului 1896 conducerea marelui şantier de pe domeniul regal de la Sinaia, construind aici Castelul Pelişor, Economatul (varianta noua), Vila Şipot (biroul regal de arhitectură), Corpul de gardă (cel nou), Florăria de pe domeniul regal (Casa grădinarului), precum şi lucrările de transformare ale Castelului Peleş şi ale teraselor. Semnătura lui Axerio se regăseşte pe o serie de facturi şi chitanţe, unde se certifică că acesta era reprezentantul meşterilor şi muncitorilor italieni şi al unor importanţi artişti, anticari şi ateliere din Veneţia, Genova, Napoli etc., care executau comenzile pentru Curtea regală.

Din aceste facturi şi chitanţe, emise fie de antrepriza Axerio, fie de Administraţia Casei Regale se desprinde numele a o serie de artişti şi ateliere colaboratoare, precum Antonio Frilli şi Raffaello Romanelli, sculptori; Giuseppe Salviatti şi Richetti, anticari din Veneţia, Alberto Menegatti şi David Solazzini, meşteşugari, fraţii Bencini, proprietarii unor mari depozite de marmură, fraţii Bottacini, furnizori de corpuri de iluminat, Erulo Eroli din Roma, artist specializat în realizarea de tapiserii etc.

Arhitectura interioară a castelului Peleş devine mult mai complexă o dată cu transformările intervenite, prin conceperea unor planuri de decoraţie în stilurile specifice Italiei, din perioada Renaşterii.Vechea denumire a ,,marelui salon” de la parter, se schimbă în Sala Florentină, o dată cu reamenajările suportate între anii 1906-1910, când decoraţia se inspiră din modelele Renaşterii florentine târzii. Proiectată de arhitecţii Karel Liman şi Fr. von Tiersch, aceasta devine o elegantă sală de recepţii, impresionând prin echilibrul compoziţional şi prin bogăţia detaliilor arhitectonice.

Plafonul casetat, din lemn de tei sculptat şi aurit, în genul saloanelor din elegantele palate ale Florenţei renascentiste este decorat cu o pictură, copie după lucrarea lui Giorgio Vasari, aflată în Sala della signatura din Palazzo Vecchio, reprezentând-o pe muza epopeei, Caliope. Candelabrele bogate din sticlă de Murano certifică meşteşugul şi arta inegalabilă a sticlarilor veneţieni. Uşile turnate în bronz, amintesc prin decor şi somptuozitate de arta inegalabilă a Florenţei. Ancadramentele uşilor şi impozantul şemineu din marmură Paonazzo se inspiră după celebrul monument funerar al familiei Medici.

Realizată în aceeaşi perioadă, după planurile lui Karel Liman, Sala coloanelor sau a oglinzilor este rezultatul recompartimentării corpului de sud al castelului prin realizarea sălilor de recepţie. În locul zidurilor groase care susţineau turnul s-a conceput un sistem de bolte-arcuri şi coloane ionice, iar prin instalarea oglinzilor mari din cristal veneţian, s-a obţinut efectul de trompe l’oeil, amplificând astfel perspectiva încăperii. Sala aminteşte prin motivele decorative, de una dintre încăperile palatului Dogilor din Veneţia.

Parcurgând scara de onoare spre primul etaj, se remarcă colecţia de tapiserii cu subiect istoric Cucerirea iudeilor de către romani, lucrări realizate de Erulo Eroli din Roma, în anul 1913.

Galeria de marmură de la nivelul primului etaj, constituie foaierul Sălii mari de Concerte. Sala amenajată în stilul Renaşterii accentuează nota clasică a arhitecturii, prin utilizarea marmurei florentine la ancadramentele uşilor, pardoseală şi a stucco-marmorei la decorarea pereţilor. Acest ansamblu a fost executat în totalitate de firma italiană condusă de Pietro Axerio.

Terasele castelului Peleş, constituite în mai multe etape începând cu anul 1881, se definitivează în stil renascentist italian, o dată cu proiectul arhitectului Liman.Printre cei mai importanţi artişti care au contribuit la decorarea teraselor se numără sculptorii Raffaello Romanelli din Florenţa, Alexander Ludovico Calandrelli din Berlin, Guido Minerbi şi Piccoli din Veneţia s.a. Firmele antreprenoriale angajate la castelul Peleş îşi aveau sediul la Florenţa.

PIETRO AXERIO ŞI RAFFAELLO ROMANELLI

DOUĂ PERSONALITĂŢI CREATOARE DIN ITALIA

Printre artiştii străini cooptaţi de către regele Carol I la realizarea proiectului decorativ al reşedinţei de vară, se numără două nume marcante ale artei italiene de la răscrucea secolelor XIX – XX, Pietro Axerio şi Raffaello Romanelli.

Antreprenor de succes şi furnizor regal, Pietro Axerio (1855-1921) pune bazele unei firme de construcţii şi decoraţiuni care cucereşte marile şantiere ale Europei. În România, numele lui Axerio este legat de o serie impresionantă de construcţii publice şi private. Firma Axerio restaurează patru biserici ortodoxe din capitală şi iniţiază planurile edificării Ministerului de Justiţie. Construieşte sedii de bănci, teatre, hoteluri, reşedinţe private etc. La sfârşitul secolului al XIX-lea, antrepriza număra trei mii de angajaţi şi se bucura de o notorietate extraordinară, atât la noi, cât şi în Italia.

Colaborarea cu regele Carol la decorarea castelului Peleş se desfăşoară în perioada 1896 – 1914 şi a fost facilitată de arhitectul-şef, Karel Liman. Pietro Axerio execută decoraţiuni interioare de mare rafinament şi intermediază comenzi regale importante către distribuitori italieni şi străini. Axerio este autorul vechiului atelier de pictură al reginei Elisabeta, de la etajul I (1895-1896), precum şi al ornamentaţiei renascentiste din marmură artificială a unui segment al Scării de onoare (1906), al decoraţiei parietale a Sălii de marmură de la etajul I al castelului (1903 – 1906), precum şi a băii Apartamentului imperial (1905 – 1906). Aceeaşi firmă italiană a executat construcţia Serei reginei Elisabeta, situată la nord-vest de castel, pe domeniul regal, în anul 1908, după planurile lui Liman.

Atelierul a avut o participare substanţială şi la decorarea teraselor castelului, a căror amenajare începuse în anul 1881 şi care au fost definitivate între anii 1911-1914, în stilul grădinilor italiene. Implicarea directă a firmei a constat în realizarea unei cópii după fântâna Villei Albani, de la Roma, pe terasa de nord, în anul 1909.

În 1908, firma mijlocise achiziţionarea a două statui, Trac rănit şi Gal murind, opere ale sculptorului florentin, Raffaello Romanelli, cópii după originale antice aflate în Muzeul Capitolin din Roma.

Descendentul unei familii de sculptori celebri, Raffaello Romanelli (1856-1928) se distinge atât prin activitatea sa didactică – a fost profesor la Academia de Belle Arte din Florenţa -, cât şi prin varietatea extraordinară a creaţiei sale. Devenit sculptor oficial al Casei regale române, la începutul secolului al XX-lea, artistul a executat o serie de busturi, statui publice din capitală şi din ţară şi monumente funerare, precum cele din cimitirul Bellu. În colecţia de sculptură a castelului Peleş se păstrează un bust şi o ecvestră, reprezentări ale Regelui Carol I, o sculptură academistă de mare valoare artistică, intitulată Orbul şi alte două busturi, unul feminin şi altul masculin. Însă artistul s-a remarcat în special datorită comenzilor de sculptură exterioară. Inspirându-se după piese celebre din Italia Renaşterii şi barocului, Raffaello Romanelli este creatorul celebrei fântâni de pe terasa de sud, copie după piesa proiectată pentru Piaţa Senioriei din Florenţa de Bartolomeo Ammanati în 1571, cu statuile lui Jean Bologna. În acelaşi an, primeşte comanda Fântânii lui Apolo, copie după un original din grădinile Boboli ale Palatului Pitti, creat de Alfred Parigi cel tânăr, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Promotori ai istorismului de inspiraţie italiană, în variantele Renaşterii şi barocului, Pietro Axerio şi Raffaello Romanelli şi-au pus definitiv amprenta talentului lor asupra reşedinţei preferate a Regelui Carol.

Arta mobilierului ItaliaN

Spre sfârşitul secolului al XV-lea are loc o schimbare majoră în concepţia despre mobilarea interioarelor. În Italia se naşte curentul Rinascimento (Renaşterea) răspândindu-se rapid în întreaga Europă, pentru a înlocui cu succes stilul gotic, considerat deja rigid, greoi şi complicat.

Renascentismul a însemnat revenirea fiinţei umane pe primul plan, recunoaşterea valorilor create de om, a interesului pentru reflectarea frumosului în culoare, forme, în idei. Viziunea artistică medievală este înlocuită cu o viziune întemeiată pe cunoaşterea concretă, pe căutarea idealului de echilibru, artiştii inspirându-se din sursele moştenirii clasice.

Înfloreşte gustul pentru aranjarea interioarelor cu mobilier ce primeşte o nouă importanţă spaţială, în armonie cu arhitectura casei, fiecare piesă devenind o operă de artă, chiar dacă nu îşi va pierde utilitatea de fiecare zi.

Cu timpul, formele evoluează, decoraţia va deveni din ce în ce mai elaborată, ceea ce va conduce, în epoca manierismului târziu, la o tendinţă barochizantă.

Simplitatea clasică şi deliberat solemnă a încăperilor epocii Renaşterii italiene se acordă mai ales cu un mobilier adosat pereţilor, dispus într-o ordine care se armoniza perfect cu planul şi volumul camerelor, mobilierul fiind conceput în conexiune directă cu divizarea spaţială a interioarelor.

Una dintre piesele cele mai reprezentative, dar şi decorative este lada, cassone. Impozantă prin formă şi dimensiuni, aşezată de obicei pe labe de leu, piesa era plasată fie la capătul patului, fie adosată pereţilor. Ea conţinea dota nupţială şi în multe cazuri lăzile erau pereche, una decorată cu armorialul familiei fetei, cealaltă cu armorialul familiei soţului. Alte cassone nu aveau un mesaj simbolic, erau pur şi simplu lăzi de interior pentru păstrarea veşmintelor, servind şi ca mobilier de şezut.

La început, decoraţia se concentra numai pe partea frontală a piesei, ulterior se extinde şi pe laterale, suprafeţele fiind acoperite cu basoreliefuri din lemn sau stuc aurit şi pictat. Această tehnică, cu un efect decorativ foarte rafinat, s-a prelungit mult timp, mai ales la Veneţia. Alte cassone erau decorate cu sculpturi viguroase în altorelief, cu rol de a crea un clar-obscur profund şi sugestiv, aşa cum întâlnim la piesele florentine, milaneze sau bologneze. Vocabularul decorativ apelează acum la scene istorice, legende sau evenimente ale antichităţii, ce se desfăşoară pe planurile largi ale panourilor, dar şi la reprezentări de personaje din recuzita antică, plasate la colţuri pentru a sublinia alura arhitectonică a piesei: cariatide, atlanţi şi herme.

Cabinetul este creaţia Renaşterii italiene. La început se prezintă ca o simplă casetă cu sertare, cu uşa decorată de cele mai multe ori cu intarsii. Spre sfârsitul epocii, cabinetul se desparte în două corpuri, tendinţă premergătoare stilului baroc în Europa.

Motivele decorative agreate, preluate din repertoriul greco-roman sunt acanturile, ovele, godroanele, festoanele de frunze cordiforme sau lanceolate, dar şi grifoni, mascheroni şi labe de leu.

Lemnul de nuc, brun şi dur, preferat mai ales către sfârşitul Renaşterii, se potrivea cel mai bine acestui gen de sculptură, prin acurateţea formelor şi minuţiozitate.

O tehnică ornamentală, specifică Renaşterii italiene, este marchetăria, cunoscută deja din secolul al XIV-lea, dar perfecţionată după jumătatea secolului al XV-lea, când devine o adevărată artă. La început mai simplă, o alternare de esenţe deschise şi închise la culoare, ce compuneau motive geometrizante, treptat marchetăria devine figurativă, reproducând motive vegetale, cornuri ale abundenţei, rubane, vase, măşti, pentru ca apoi, noile descoperiri ale perspectivei în pictură, să diversifice şi să rafineze posibilităţile artistice ale marchetăriei. Apar istorii ilustrate din Vechiul şi Noul Testament, scene mitologice, dar şi perspective de pieţe şi străzi, figurate cu personaje în straie de epocă, toate creând tablouri cu o mare forţă de exprimare.

Tehnica florentină a mozaicurilor – din pietra dura ( pietre semipreţioase, marmură), va fi apreciată în arta mobilierului italian, datorită desenelor complicate şi viu colorate, formând adevărate puzzle-uri cu decor de păsări, vrejuri vegetale, fructe, decoruri arhitectonice şi renumitele vedutte din lagunele veneţiene.

Aceste tipologii şi tehnici de decoraţie sunt câteva dintre caracteristicile mobilierului din perioada Renaşterii italiene preluate, după anii 1850, în creaţia ebeniştilor europeni care adaugă, prin imaginaţie şi o tehnică mai elaborată, un surplus de frumuseţe pieselor de mobilier istorist.

Carol I achiziţionează piese de mobilier renascentist, de o valoare excepţională pentru patrimoniul de la Peleş: se remarcă patul Doria, denumire generică a unei piese genoveze, achiziţionată de Felix Bamberg în jurul anului 1877 şi oferită regelui Carol I în 1889.

Este patul de campanie al amiralului G.A.Doria şi constituie prin importanţa istorică, vechime şi tehnică de lucru, o piesă unicat. Broderia baldachinului, din fir de mătase şi aur, a fost restaurată de numeroase ori, în diferite ateliere, unul dintre acestea, de la Messina, consemnat în inscripţia de pe liziera ţesăturii, cu datare 1877, în limba franceză. De remarcat scena centrală a fundalului brodat, lupta navală de la Lepanto (1571), inspirată după o pânză a lui Tiţian.

Mobilierul din secolul al XVI-lea păstrat în castel, oferă preţiozitate şi grandoare ambientului. Se remarcă astfel dulapul toscan, sobru şi elegant, patul cu baldachin din lemn ebenizat, mesele florentine cu picioarele panouri sculptate manual.

Achiziţionarea mobilierului de către Casa regală de la Expoziţiile universale sau prin comenzi directe la firme specializate, case de antichităţi sau magazine celebre, a continuat pe întreg parcursul amenajării spaţiilor de reprezentare ale castelului. Atelierul decoratorului vienez, Bernhardt Ludwig-fiul realizează pentru Sala florentină două cabinete monumentale din lemn de abanos, cu decoruri din pietra dura, argint traforat, cristal, specifice Renaşterii târzii florentine, interpretări după originalele ce se găsesc în Palazzo Borromeo din insula Bella ( lacul Maggiore) din Italia.

Piesele istoriste de mobilier sunt executate într-o o tehnică impecabilă a sculpturii, a folosirii materialelor preţioase, a armoniei proporţiilor, aşa încât, de cele mai multe ori, efectul estetic al reproducerii întrece piesa originală. Printre furnizorii de mobilier ai Casei regale din România se remarcă Valentino Panciera Besarel. Născut la Astragal di Zoldo, în anul 1829, Besarel s-a specializat în arta de a crea sculpturi şi mobilier de aparat, realizând produse de cea mai înaltă calitate, care i-au adus nenumărate premii la Expoziţii naţionale şi internaţionale, în ultimul sfert al secolului XIX. Este vorba mai ales de obiecte de mobilier şi de rame ornamentate prin gravură, care au fost apreciate de importante case domnitoare europene, multe dintre acestea recunoscându-l pe Besarel, ca fiind furnizorul lor oficial. În mod deosebit, a întreţinut o strânsă legătură cu suveranii italieni, de la care primeşte comenzi frecvente: cea mai importantă, datată la 1888, a fost determinată de vizita la Roma a kaizer-ului Wilhelm al II-lea. În onoarea acestuia, Besarel a pregătit pentru palatul Quirinale, loc în care se păstrează încă, o garnitură de douăsprezece fotolii, în stil neobaroc, reluând teme dezvoltate de Andrea Brustolon (1662 – 1732). Este de menţionat, de asemenea, şi producerea de obiecte sacre care în prezent pun în valoare multe locaşuri de cult din provincia Belluno.

La castelul Peleş, Besarel este prezent cu o garnitură de fotolii neobaroce, îmbrăcate în catifea coupé de Genova, interpretări după Brustolon şi o masă bogat sculptată, în care elemente de stil renascentist se îmbină cu decoruri baroce în ronde-bosse.

MAIOLICA ITALIANĂ DIN COLECŢIA REGALĂ

Iniţiatorul colecţionismului aristocratic în România, regele Carol I achiziţionează o cantitate respectabilă de maiolică italiană în reşedinţa de la Sinaia, după regulile istorismului de inspiraţie renascentistă. Interesul pentru ceramica italiană debutează public în cadrul Expoziţiei Amicilor Belle-Artelor, din anul 1873 şi devine tot mai pregnant pe măsura consolidării statutului Monarhiei.

Contactul cu doi dintre reprezentanţii de seamă ai artei maiolicii, genovezul Alberto Issel (1848-1926) şi florentinul Ulisse Cantagalli (1839-1902) este determinant în desăvârşirea gustului artistic al suveranului. Ei integrează modelele secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, spiritului istorist, într-o manieră ce aminteşte de umanismul şi erudiţia Renaşterii. Printre numeroşii furnizori ai Casei regale se numără ,,Au Vase étrusque” din Paris (1869), ,,Moise della Torre & Co.”, din Veneţia (1896), ,,Galleria di ceramiche artistiche R. Bianchini & Co.”, din Florenţa (1911) şi ,,Maniffatura di Signa (Terracotte artistiche)”, din Florenţa (1912).

Colecţia de la Peleş cuprinde piese diverse ca tipologie şi decoraţie, lucrate în atelierele de tradiţie ale Italiei – Florenţa, Faenza, Doccia, Richard-Ginori, Montelupo, Urbino, Orvieto, Capodimonte, Savona, Deruta, Gubbio, Pesaro, Albissola, Perugia, Castel Durante, Nove etc. Definite prin cromatism viu şi forme de mare varietate – platouri decorative, vase aiguière şi de farmacie, cupe, amfore cu anse diverse – şerpi, mascaroni sirene etc -, plăci ornamentale, piesele din maiolică prezintă un profund caracter decorativ.

Superioară ca tehnică faianţei hispano-maure, cu pastă alb-gălbuie, glazură opacă sau metalizată, maiolica evoluează de la tipologiile simple la cele complicate şi dezvoltă decoruri diverse. Desenul stilizat şi plat de la începutul secolului al XV-lea lasă treptat locul scenelor complexe, subordonate regulilor perspectivei. Către sfârşitul secolului al XV-lea, gravura este imitată pe scară largă. Sub impactul picturii, ceramiştii privesc tot mai temerar către artele majore, compunând decoruri de mare rafinament. Startul îl dă atelierul Urbino, care elaborează decorul a istoriato preluat aproape imediat de manufactura Faenza. Urbino şi Faenza influenţează substanţial producţia centrelor toscane, Doccia şi Florenţa. Alături de ele, circulă scenele a grottesche, adaptate după frescele din Domus Aurea de la Roma. Comenzile primite de Rafael din partea Vaticanului sunt influenţate în mare măsură de descoperirea, în anul 1480, a frescelor locuinţei lui Nero. Decorul care îi poartă numele, a raffaellesche, s-a răspândit în aproape toate centrele de maiolică, devenind o marcă a stilului Renaşterii.

Foarte apreciate sunt scenele mitologice, preluate din repertoriul clasic greco-roman, dar şi cele consacrate în literatură şi teatru, precum creaturile bizare din Metamorfozele lui Ovidiu şi personajele pitoreşti din commedia del’arte. Rolul marcant jucat de Biserica catolică, precum şi preocuparea unor papi pentru artele decorative, contribuie la promovarea creştinismului şi prin intermediul maiolicii. Scenele religioase reprezentate fie de platouri, fie de statuaria mică – prin Luca della Robbia şi Donatello -, exploatează episoade ale Noului Testament. Fascinaţi de retorica epocii, artiştii imită tipologii consacrate ale argintăriei, creând piese gen copa d’amore, dar şi platouri pe care frumoasele epocii le ofereau logodnicilor lor, aşa-numitele bella donna.

În secolul al XVI-lea, atelierul Deruta impune pe piaţa de maiolică stilul sever, de autentică prestanţă artistică, ilustrat de personaje masculine, imortalizate bust şi din profil, în general războinici sau figuri ale antichităţii. Sicilia vine cu propriul său stil, denumit quartieri, ca şi cu tipologia vaselor de farmacie, numite după atelierul care le-a consacrat, Albarello. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Faenza pictează în stilul compendiario, caracterizat prin cromatism redus la galben – ocru şi albastru, decoruri cu putti şi motive vegetale.

Până în secolul al XVIII-lea, producţia de faianţă staniferă ocupă primul loc în cadrul meşteşugului ceramicii. Arsă la foc mare, o singură dată, după modelul spaniol, faianţa era pictată cu oxizi coloraţi. Istorismul valorifică moştenirea veacurilor trecute, realizând piese superioare ca tehnică de lucru, datorită perfecţionării continue a tiparelor. Pasta ceramică devine tot mai fină, glazurile, mai strălucitoare, iar paleta cromatică, mai bogată.

Majoritar istoristă, colecţia de maiolică a regelui Carol I cuprinde peste 350 de piese. Cea mai veche – un vas decorativ – datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi a fost creată la Faenza. Terina Orvietto, unul dintre primele ateliere maiolice din peninsulă, datează de la începutul secolului al XVII-lea şi se distinge prin frumuseţea scenei cristice şi prin originalitatea formală. Dintre piesele de secol XIX, menţionăm artefactele semnate de Issel şi Cantagali. Ele sunt copii după originale celebre de secol XVI, realizate de Maestro Giorgio Andreoli, de la Gubbio şi de Donatello, pentru Cantoria Domului din Florenţa. Colecţia cuprinde de asemenea, câteva platouri cu decoruri inspirate de picturile lui Rafael şi Tizian. Cele mai multe piese, în special platouri decorative cu scene diverse, amfore mici sau gigant, provin din atelierul Richard-Ginori, de lângă Florenţa. Manufactura Doccia, fondată la 1735, de către marchizul Carlo Ginori, cunoaşte un avânt fără precedent, odată cu preluarea sa de către Societa Ceramica Richard din Milano, în anul 1896, devenind manufactura Richard-Ginori. Inovaţiile tehnologice introduse de noul proprietar, determină creşterea spectaculoasă a productivităţii. Datorită calităţii pieselor şi a varietăţii extraordinare a tipologiilor şi decorurilor, ele ajung pe toate pieţele europene. Motivat de interesul Casei regale române, atelierul Richard-Ginori devine unul dintre furnizorii preferaţi de maiolică ai regelui Carol I.

Copii fidele după originale sau adaptări, piesele ceramice italiene din colecţia regală definesc deopotrivă preferinţele comanditarului, cât şi caracterul eclectic al epocii. Coerentă, versatilă şi plină de culoare, maiolica din colecţia regală adaugă interioarelor reşedinţei de vară tuşa scânteietoare a culturii clasice italiene.

STICLA DE MURANO

Colecţia de sticlă a Muzeului Naţional Peleş cuprinde peste 1500 de piese şi îşi datorează existenţa interesului pentru acest domeniu al artelor decorative manifestat de două importante personalităţi: regele Carol I şi regina Maria. Gustul şi preferinţele regelui colecţionar se orientau către operele din perioada Renaşterii şi barocului, epoci ce constituiau pentru el adevărate puncte de reper. Prin achiziţiile realizate, Carol I aparţine comanditarilor de artă istoristă, respectând astfel uzanţele curţilor princiare şi regale europene de la sfârşitul secolul al XIX-lea. Un loc important în colecţie, prin valoarea lor artistică de excepţie, îl deţin produsele atelierelor Salviati, situate în laguna veneţiană, pe celebra insulă Murano, care este de peste şase sute de ani capitala mondială a sticlăriei.

În Veneţia, datorită schimburilor comerciale cu Orientul şi cu popoarele care aveau tradiţie în suflarea sticlei (fenicieni, sirieni, egipteni), această tehnică s-a rafinat mai mult decât în alte părţi ale Europei, devenind celebră. Antica Amurianum, aşezare romană ai cărei locuitori se ocupau cu pescuitul şi cu extracţia sării, devine centru de sticlărie în anul 1291, când Republica Veneţiană obligă sticlarii să-şi mute cuptoarele pe insulă. Se naşte astfel o comunitate exclusivistă, ai cărei membri erau în aceeaşi măsură antreprenori, experimentatori, inventatori de culori şi tehnici noi şi responsabili pentru prepararea mixturii şi a fuziunii sticlei. Ei se aflau permanent într-o concurenţă acerbă, care îi obliga să-şi dezvolte abilităţile, ajungând astfel la o inegalabilă măiestrie de suflători şi modelatori. Perfecţionismul maeştrilor sticlari, dublat de o uimitoare ingeniozitate, i-a condus către inventarea unor acrobaţii tehnice, cum sunt latticino, vetro a retorti, vetro a reticello, vetro detrino, incamiciato şi altele. Se punea astfel în valoare calitatea unică a sticlei topite, material fin, preţios, curat şi nobil, elaborat după reţete secrete. În ceea ce priveşte repertoriul decorativ, el respecta un înalt nivel artistic, facând ca produsele artizanilor veneţieni să devină, încă din secolul al XIV-lea, sinonimul celor mai elegante şi rafinate forme de sticlărie. Creaţiile artizanilor veneţieni, comori ale artei renascentiste, împodobeau palatele nobilimii dintr-un areal ce cuprindea vestul Europei, de la palatul lui Henric III, până la Constantinopol, la curtea lui Soliman I Magnificul.

În secolul al XVIII-lea, datorită răspândirii cristalului pe bază de plumb, stilul veneţian a intrat în decadenţă şi popularitatea sticlei de Murano a fost eclipsată de modelul englezesc şi bohemian. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul manifestat de către anticari şi colecţionari a dus la renaşterea artei sticlăriei la Murano. În 1859, primarul din Murano, Antonio Colleoni, împreună cu Antonio Salviati au pus bazele companiei “Salviati & C”, care a devenit cel mai important producător veneţian de sticlărie de artă al epocii. Dispunând de cei mai buni sticlari şi tehnicieni în domeniu, atelierele Salviati creează o colecţie impresionantă de piese istoriste, inspirate după vechi opere ale Renaşterii şi barocului italian, cu care triumfă la târgurile internaţionale, deschizând-şi astfel drumul pe pieţele mondiale.

Regele Carol I, iubitor de frumos şi colecţionar avizat, nu a rămas indiferent în faţa farmecului exercitat de candelabrele, oglinzile, aplicele de lumină şi vasele cu forme elaborate, într-o gamă coloristică variată, lucrate în laguna veneţiană şi a ales piese de mare strălucire, comori născute din alchimia miraculoasă de piatră, foc şi creativitate umană, care să confere personalitate interioarelor fastuoase, în stil Neorenaştere italiană, ale reşedinţei de la Sinaia. Salonul Florentin, cea mai importantă sală pentru recepţii, dar şi Holul de Onoare, principala sală de primire a castelului, în spaţiul coridoarelor sale adiacente, care îl completează şi îi întregesc grandoarea, beneficiază de aportul decorativ al unor minunate candelabre cu patruzeci şi două de braţe şi al unor oglinzi ample, cu forme sofisticate, cu frontoane şi profilări, încadrate de aplice de lumină, toate ornamentate cu florile şi frunzele grădinilor mediteraneene, executate cu o uimitoare virtuozitate din sticlă colorată şi gravate cu medalioane reprezentând scene mitologice. Prin ornamentica renascentistă cu accente baroce, prin diversitatea tehnicilor de execuţie, ele ilustrează trăsăturile caracteristice ale artei sticlăriei din deceniile cuprinse între cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. În această perioadă, arta sticlei evoluează prin descoperiri ale chimiştilor, care au dus la extinderea imensă a variantelor coloristice şi prin posibilitatea juxtapunerii de tehnici, care lărgeşte gama mijloacelor de expresie. Plasticitatea unică a compoziţiilor muraneze a fost provocatoare pentru mulţi creatori, care au văzut în ele un potenţial uriaş de expresivitate artistică. Începând de la cristallo, inventat în secolul al XV-lea de Angelo Barovier şi până la cele mai sofisticate combinaţii de forme şi culori ale epocii moderne, artizanii veneţieni au creat obiecte de o înaltă calitate estetică şi o mare varietate vizuală.

TAPISERII ITALIENE LA CASTELUL PELEŞ

Colecţia de tapiserii a Muzeului Naţional Peleş include, printre alte lucrări de mare valoare artistică, şase piese de mari dimensiuni, realizate în atelierul Erulo Eroli (1854 – 1916), din Roma. Artistul italian este recomandat Casei regale române, în anul 1913, de către Pietro Axerio. Fidel preocupărilor familiei sale, Eroli frecventează cursuri de sculptură, pictură, tehnică a tapiseriei, sticlărie şi ceramică. Odată cu specializarea în arta picturii, interesul lui Eroli pentru realizarea tapiseriilor sporeşte. Eroli lucrează ca pictor, dar îşi intensifică activitatea în domeniul tapiseriei, prin recuperarea unor procedee tradiţionale de creare a unor cartoane pregătitoare pentru execuţia tapiseriilor. Participarea la Expoziţia de Belle Arte, organizată la Roma în anul 1883 este considerată primul mare succes al artistului, iar Expoziţia Internaţională de la Anvers, din 1891 îi va aduce Medalia de aur şi recunoaşterea mondială. Atelierul lui Eroli primeşte comenzi atât din ţara natală, cât şi din străinătate. Artistul se implică de asemenea în restaurarea unor tapiserii aflate în proprietatea statului italian. Prestigiul de care s-a bucurat Eroli, îl determină pe regele Carol I să îi încredinţeze execuţia unei serii de lucrări pentru reşedinţa de la Sinaia.

Preţioasele tapiserii constituie decoraţia parietală a coridorului Scării de onoare spre apartamentul regal de la nivelul primului etaj. Tema aleasă Istoria lui Titus şi Vespasian, evocă evenimentele desfăşurate în perioada anilor 67-71, în Iudeea şi Roma. Decoraţia tapiseriilor se inspiră din basoreliefurile Arcului de Triumf al lui Titus, din Forumul roman, subiecte preluate în operele artistice de numeroşi artişti de-a lungul secolelor. Cele şase piese create în atelierul lui Erulo Eroli, reprezintă două tapiserii din lână, realizate în tehnica basse-lisse şi patru cartoane de tapiserie pictate pe rips de bumbac. Lucrările sunt dispuse în sensul acelor de ceasornic, urmând cronologia evenimentelor. Episodul în care liderul rebeliunii iudee, Iosif este adus în faţa lui Vespasian şi Titus, în anul 67 este urmat de scena în care cei doi se adresează mulţimii de pe treptele Forumului, în aclamaţiile populaţiei romane şi ale armatei. Pe peretele opus, piesa următoare îl înfăţişează pe Titus, cel care cucereşte în fapt cetatea Ierusalimului, în anul 70, aşezat pe acelaşi tron cu Vespasian, simbolizând împărţirea puterii între tată şi fiu. Măcelul populaţiei iudee de către soldaţii din armata romană este surprins în următoarea lucrare a lui Eroli. Intrarea triumfală în Roma a împăratului Vespasian şi a lui Titus şi aducerea în cetatea eternă a fabulosului tezaur capturat din Iudeea sunt scene transpuse în ultimele două lucrări ale ciclului de tapiserii. Cromatica utilizată în realizarea lor cuprinde o paletă largă de culori, în care tonurile de ocru, galben, purpuriu, verde, maron, griurile şi auriul se îmbină în mod armonios, amplificând frumuseţea, dinamica şi dramatismul scenelor.

Tapiseriile create în atelierele Erulo Eroli sunt tributare Renaşterii italiene, care îşi afla sursele de inspiraţie în antichitatea romană, artistul reconstituind cu migală evenimentele desfăşurate în perioada de înflorire a Imperiului Roman.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns