București: Sejur la MARe. Ioana Bătrânu

Ultima lucrare invitată în 2020, în colecția permanentă a MARe este ”Interior melancolic”, (Ioana Bătrânu, 2000).

”Interioarele pictate de Ioana Bătrânu, într-o manieră neo-expresionistă și cu o căldură sufocantă, redau, asemeni altor serii ale artistei, o panoplie de emoții și trăiri ce gravitează în jurul solitudinii și a melancoliei, adevărate izvoare nu ale suferinței distrugătoare, ci ale unei interiorizări fremătătoare.

Nefiind expresia unei viziuni depresive, spațiile închise ale Ioanei Bătrânu păcălesc adeseori ochiul privitorului, căci marcate de absența grăitoare a personajelor, acestea oferă senzația unui vid ființial, ca și cum orice existență umană devine imposibilă în interioarele luxuriante.

Trecând însă de spectrul unei însingurări aparent inelcutabile ce se degajă din decorurile cadrelor de încăpere (Ioana Bătrânu nu surprinde niciodată o încăpere în ansamblul ei, ci doar părți ale acesteia, ca și cum ne-ar prezenta cotloane sufletești), se poate intui strania prezență ce se lasă așteptată, o prezență care se insinuează în ciuda absenței fățise.

Poate că cea mai contrastantă lucrare în raport cu maniera în care Ioana Bătrânu articulează relația absență-prezență este Interior melancolic din 2000, propusă pentru această nouă ediție din Sejur la MARe. De această dată prezența este sugerată mai mult decât în alte cazuri, dar ea este una profund inefabilă. Nu simpla prezență a oamenilor este disimulată în lucrarea de față, ci în primul rând cea a figurilor hieratice: sfinți, îngeri și Fecioara Maria.

Interiorul surprins de artistă pare a reprezenta un cadru bisericesc lipsit de enoriași, de participanții la comuniunea hristică. Absențele vibrante ale lucrărilor Ioanei Bătrânu nu ne vorbesc doar despre o solitudine personală, ci ele problematizează și ideea comuniunii, întâlnirii cu celălalt – de la patul gol la mesele la care nu stă nimeni. Spre deosebire de celelalte lucrări din seria „Interioare”, de această dată întrezărim trupuri și figuri, dar paradoxul prezenței absente este dus mai departe căci trupurile și figurile fără contur și trăsături sunt reprezentări ale diafanului, expresii ale iconografiei creștine.

În tot acest cadru de pictură religioasă în care personajele împărtășesc o anonimitate deplină, ca și când nu sfântul cutare sau cutare este ipostaziat, ci însăși ideea de sfințenie ori, mai curând, ideea de spațiu sacru, o singură figură iese din convenția indescifrabilului, cea a lui Isus Hristos.

Fără a fi înfățișată într-o manieră clară, figura hristică este totuși singura recognoscibilă din interiorul înțesat cu siluete de sfinți. Hristos, reprezentat într-un registru cromatic diferit (cu părul de un castaniu accentuat și cu straiele de un roșu închis spre brun), plasat în partea din dreapta a lucrării, constituie și punctul de fugă al lucrării, o evadare, în fond, din bazinul melancoliei, lăsându-ne cu impresia că prin Hristos este aflată singura ieșire din singurătatea ființei.” (Cristian Vechiu, curator MARe).