Online: Sempre Vivaldi, 21 martie 2021, concert cu repertoriu integral Vivaldi

Atunci când ne gândim la „muzica veche”, adică muzica acelei epoci care ne poartă în timp spre detalii, rafinament și bun gust, ne vin imediat în minte nume precum Bach, Haendel, Corelli sau Vivaldi. Adeseori am fost întrebați „de ce?” nu programăm mai mult sau „când?” vom prezenta un concert cu repertoriu integral Vivaldi? N-am avut niciodată un răspuns; sau poate nu ne gândiserăm suficient la el. În 2021, însă, adică anul comemorării a 280 de ani de la moartea sa, ne-am gândit să-i dedicăm lui Vivaldi sărbătorirea „Zilei Europene a Muzicii Vechi”, de pe 21 martie.
Când spunem „Vivaldi”, cei mai mulți dintre noi se gândesc la „Anotimpuri” – cele patru concerte pentru vioară și ansamblu orchestral de cordari pe care aproape toată lumea le cunoaște. Iar cum epoca Barocului muzical european coincide cu o puternică înflorire culturală, în general, putem observa cum simpla curgere a timpului a reprezentat o importantă temă de inspirație pentru muzicieni, artiști plastici sau renumiți oameni de știință. Este suficient să ne gândim la „Anotimpurile” pictorilor Giuseppe Arcimboldo și Nicolas Poussin, din colecția Muzeului Luvru sau la „Anotimpurile” lui Pieter Brueghel cel Tânăr, aflate la Muzeul Național de Artă al României și deja ne putem face o imagine despre cât de importante sunt aceste lucrări în contextul patrimoniului artistic universal. Și apoi, facem un exercițiu de imaginație, corelând aceste imagini cu muzica lui Vivaldi și percepem astfel, doar o mică parte din inestimabila valoare a ceea ce au însemnat secolele XVI – XVIII în evoluția omenirii.
Din scrierile vremii, au supraviețuit despre Vivaldi diverse păreri ale celor care l-au cunoscut personal. Se spune că era renumit pentru vanitatea de care dădea dovadă și chiar pentru disprețul manifestat față de ceilalți. Scriitorul și omul de știință francez Charles de Brosses, care l-a întâlnit personal, menționează într-una din lucrările sale că Vivaldi spunea adesea despre el însuși că ar fi fost capabil să compună un concert integral într-un timp mult mai scurt decât cel necesar copierii lui. Guido Bentivoglio – unul dintre protectorii compozitorului – amintea cu amuzament că, într-o corespondență către el, datând din 1739, Vivaldi susținea că deja compusese 94 de opere desi doar în jur de 50 sunt cunoscute până în ziua de azi. Poate cel mai dur critic al său a fost chiar Carlo Goldoni care își susținea ferm afirmația: „un excellent joueur de violon et un compositeur médiocre”. Firește, ei, cei de atunci l-au cunoscut mai bine; noi, cei de acum, doar ni-l putem imagina așa cum a fost dar cu certitudine ne cucerește prin originalitatea compozițiilor sale.
Antonio Vivaldi este poate unul dintre cei mai cunoscuți compozitori „programatici” ai epocii sale. Desigur, nu putem discuta încă despre „programatism muzical” (adică muzica instrumentală cu program, cu caracter descriptiv) pînă în secolul al XIX-lea. Vivaldi, însă, se alătură acelor compozitori precum cei din școala barocă muzicală franceză, de exemplu, care „adoptaseră” considerabil piesele de caracter și ale căror creații se bazau majoritar pe înfățișarea prin intermediul muzicii a unor persoane de vază din epoca respectivă, pe evocarea caracterelor umane sau ilustrarea multitudinii de aspecte regăsite în natură. Ultima dintre aceste categorii poate fi considerată unul dintre „subiectele” favorite ale lui Vivaldi, expuse inclusiv în cadrul acestui concert.
Exceptând „Anotimpurile” care au clar un caracter descriptiv, în creația lui Vivaldi întâlnim lucrări ce poartă titluri precum „La Tempesta di Mare”, „Il Gardellino” ce fac trimiteri directe la aspecte ale naturii sau „L’ottavina”, „L’inquietudine” cu referiri la anumite metode de compoziție și interpretare sau la afectul unei anumite lucrări muzicale. Programatică sau nu, muzica lui Vivaldi impresionează nu doar prin originalitatea metodelor de compoziție și prin contrastele majore create, ci și prin aspectul cantitativ. Se pare că ar fi avut dreptate atunci când susținea că poate compune mai repede decât ar putea cineva copia același text muzical. Doar creația concertistică pentru instrument solo și acompaniament de cordari cuprinde, în mare, 350 de concerte dintre care 230 sunt dedicate viorii – instrumentul preferat, se pare. O parte importantă a creației sale o reprezintă și concertele pentru ansamblu de cordari, fără solist, cunoscute de noi sub denumirea de „concerti grossi”. Caracteristice în special școlii muzicale baroce italiene, acest gen de lucrări muzicale se bazează pe dialogul permanent între soli și ripieni / tutti și a fost abordat de compozitori precum Archangelo Corelli, Francesco Geminiani și Johann Sebastian Bach – acesta din urmă în special în cazul Concertelor Brandenburgice.
Vivaldi era prin excelență un foarte abil și îndrăzneț orchestrator, aspect ce reiese, în primul rând din maniera originală de construcție a frazelor muzicale, atât din perspectivă melodică cât și pe plan armonic. Vivaldi a fost, de asemenea, un inovator, putem spune, al mijloacelor de expresie, în special în cazul viorii. A acordat o foarte mare atenție articulărilor diferențiate, utilizării unor procedee precum pizzicato, multe tipuri de arpegiato, folosirea surdinei toate acestea contribuind la crearea unor efecte cromatice multiple, uneori extreme. Se pare că Vivaldi a fost și unul dintre puținii compozitori din epoca Barocului muzical european care a exploatat efectele create de o dinamică diferențiată, anticipând astfel stilul clasic timpuriu.
Mai puțin cunoscută în afara Italiei, comparativ cu muzica sa instrumentală, creația vocală a lui Antonio Vivaldi se referă majoritar la genul de operă dar și la o consistentă listă de lucrări din categoria celor religioase. Regăsim așadar la Vivaldi lucrări vocal – instrumentale cu soliști, cor și orchestră dar și numeroase lucrări de tip solistic, denumite motete. În cadrul acestora din urmă, în mod special, se pot observa influențele stilului său operistic dar multe dintre acestea poartă amprenta așa numitului „stile osservato” (stilul strict, caracteristic mai mult lucrărilor religioase). Denis Arnold, unul dintre muzicologii cu o colaborare esențială la editarea New Oxford Companion to Music (1983), afirma despre motetele lui Vivaldi că sunt adevărate „concerte pentru voce”. Acest fapt poate fi ușor sesizat, inclusiv în cazul motetului „In turbato mare irato” prezentat în cadrul acestui concert. El conține numeroase pasaje de virtuozitate, secțiuni contrastante în cadrul părților, momente care reclamă rezolvări de tipul cadențelor, toate acestea necesitând asimilarea, de către solistul vocal, a problemelor referitoare la stilul vocal baroc italian, în general, și cel vivaldian, în particular dar și o bună stăpânire și abilitate în rezolvarea momentelor bazate pe tehnica improvizației.
Creația instrumentală și vocal-instrumentală a lui Antonio Vivaldi a reprezentat un moment esențial pentru evoluția școlii italiene de compoziție. Mai mult decât atât, manierele sale de construcție și expresie muzicală, în special în cazul concertelor instrumentale, a fost adoptată cu entuziasm în Europa, în mod particular în Franța. Pentru faptul că părțile componente ale concertelor sale permiteau o largă paletă de abordări de tip formal, Vivaldi poate fi considerat cel mai important precursor al lui Sammartini sau al fiilor lui Johann Sebastian Bach în evoluția simfoniei caracteristice perioadei Clasicismului muzical. În același timp, Vivaldi este cel care a anticipat din plin caracteristicile Romantismului muzical, în special prin accentul pe care l-a plasat majoritar pe mijloacele de expresie muzicală și poate mai puțin pe atenția la detalii.
Pentru acest concert, am ales o formulă orchestrală restrânsă, asemănătoare mai degrabă unei formule camerale ceva mai consistente. Este vorba de șase instrumentiști și o voce de sopran, distribuția fiind alcătuită dintr-un singur muzician pentru fiecare „partidă instrumentală”. Acest tip de distribuție era adesea întâlnit și în epocă fiind adesea dictat de rațiuni practice legate de un număr restrâns de muzicieni sau de adaptarea la un spațiu de concert mai mic. În încercarea de a recrea atmosfera saloanelor muzicale de atunci, am apelat și la un spațiu de concert care să amintească, măcar puțin, de fascinanta lume a reședințelor burgheze și de parfumul serilor de studiu muzical sau de concert ale vremurilor de demult.
(Text de prezentare: Raluca Enea)