Expoziţie fotografică Delta Dunării, la Muzeul Municipal Carei-castelul Karolyi.

Vor expune artiştii fotografi: Daniel Petrescu, Mihai Petrescu, Iliuţă Goean, Valeriu Leonov, Mihai Baciu.

Caracteristicile geografice, istorice, spirituale şi etnice fac din pitoreasca Dobroge cel mai atractiv şi interesant loc al României, unde diversitatea este caracteristica principală. Peisajul Dobrogei și legendele locului au fascinat întotdeauna pe cei ce au trecut prin acest ținut, fie ei călători, cotropitori, localnici ori artiști.

În scrierile literare sau istorice este evocat peisajul deșertic al stepelor dobrogene, cunoscut vara drept Dobrogea de Aur, datorită ierburilor îngălbenite de secetă. Ea se preschimbă iarna, sub mantia de omăt, în Dobrogea de Argint.

În poveștile localnicilor, Munții Măcinului, cu crestele și masivele lor stâncării cu forme bizare, ar fi opera unor uriași, ce aruncau de pe aceste înălțimi steiuri de piatră gigantice pentru a-și zdrobi dușmanii. Vârfurile stâncoase ale unor munți dobrogeni, precum Vârful Greci, Consul sau Deniztepe sunt considerate în legende locuri mitice, replici dobrogene ale Araratului, în care s-ar fi păstrat până nu demult inele masive de fier. Ele marchează locurile unde ar fi ancorat arca legendarului Noe, în timpul Potopului.

Mlaștinile de nepătruns ale deltei ar ascunde rusalce sau vidme, duhuri preschimbate în zâne, care-i prind în mreje pe pescari, apoi le scufundă bărcile. Ele străjuiesc totodată și corăbii naufragiate pline cu aur, ce-și dorm somnul de veacuri înghițite de smârcuri. Uneori epavele sunt păzite chiar de curenții puternici de la gurile de vărsare în mare ale Dunării, care fac imposibilă orice scufundare pentru căutarea acestora.

Brațul Chilia ar fi fost numit astfel după numele lui Ahile, eroul mitologic din timpul războiului troian. Brațul cel mai sudic și vechi al Deltei se numește astfel în amintirea balaurului ucis aici de Sfântul Gheorghe. Balaurul, zbătându-se în agonie, ar fi biciuit haotic cu coada mlaștinile deltei, trupul zvârcolit al acestuia dând naștere tuturor acelor meandre ce șerpuiesc sinuos spre mare.

Denumirea brațului de mijloc al Deltei – Sulina, derivă din denumirea de Seline din perioada bizantină, când vărsarea acestui braț în mare e amintită drept cuib al piraților. Lacul Razim, a fost numit astfel pentru că se afla la hotarul posesiunilor pașei Rasim.

Podișul Casimcei, rest al vechilor munți caledonieni, se numește astfel pentru că e străbătut de râul Casimcea. Izvoarele sale se numesc Beipunar (Fântâna Beiului) pentru că odinioară de acolo izvora atât de multă apă încât fiul unui bei ce stăpânea ținutul s-ar fi înecat. Tatăl său a poruncit ca izvorul să fie astupat cu lâna tuturor turmelor de oi, pentru a nu mai izvorî niciodată. Și totuși Casimcea a izbucnit la suprafață printre câlți, dar de aceea, până astăzi, curge la vale mereu tulbure. Despre miile de bujori ce înroșesc poienile și costișele dobrogene se spune că ar răsări în amintirea celor ce au fost sacrificați pentru credință în pustiul mistic al Dobrogei.