București: expoziția de fotografie ȚARA ALBĂ – COSTICĂ ACSINTE

ARGO și ARTERA se alătură Nopții Albe a Galeriilor – NAG cu expoziția „Țara albă | Costică Acsinte”.
Vernisajul va avea loc vineri, 6 octombrie 2017, începând cu ora 20:00, când vor lua cuvântul
Ada Solomon, Adrian Buga și Cezar Mario Popescu.
Expoziția poate fi vizitată până la ora 03:00, iar discuțiile dintre invitați și public vor fi deschise între orele 20:00 și 00:00. Printre ideile pe care le vom discuta se numără: „Țara vie a lui Costică Acsinte”, „Țara moartă a lui Radu Jude”, „Țara albă”, „Negative deteriorate din colecția Corneliu Acsinte vs. artă abstractă”.

Țara vie a lui Costică Acsinte
Fotografiile lui Costică Acsinte sunt vii, imaginea lor trăiește, pulsează în privirile noastre și ne trezesc din starea de letargie doar atunci când „depozităm“’ ceva în ele: amintiri, momente sau clipe. Sunt cadre clare, ușor de înțeles și simplu de pus în contextul timpului: fotografii de studio cu oameni din Slobozia. Odată afundați în universul lor, ne întrebăm cine apare în portrete, începem să fim părtași la nunți, mergem și noi la înmormântări, ne plimbăm prin fabrici, petrecem de sărbători − la Paște, la Crăciun sau Bobotează, salutăm profesorii cu elevii lor, privim acrobații amatori, vânătorii de dropii, ne invită pacienții prin spitale și trecem pe lângă surori medicale mândre de halatul alb. Amintiri, momente și clipe îmbălsămate cu mireasma regretului!

Imaginile prinse de ochii noștri miros a șmag românesc, greu, ponosit, dur, cu care nu ne identificăm așa repede, dar care persistă toată viața noastră. Au damf de țuică, de porc pârlit, de mălai ars, de haine vechi și de pene ude. Miros a moarte! Oamenii din fotografii continuǎ sǎ trăiascǎ himeric. Ne bântuie chipuri știute sau neștiute, unde gradul de familiaritate este mare, dar tot ne prefacem că nu-i cunoaștem, uităm să zămislim o ființă perenă, cu seva trasă din aceste suflete. Ne e frică să mărturisim că ei trăiesc prin noi, în noi.

Țara albă

„Când toatǎ viața ai trǎit cu ideea cǎ maxima fericire este sǎ faci bine celor din jur, ai dorința de a fi util pânǎ la sfârșit și, dacă se poate, chiar după căderea soarelui.” (Prof. dr. Ion Chiricuță)

Singurătatea simțită în fața unei fotografii banale sau în fața unei opere de artă cunoscută te face să uiți de multe explicații din istoria artei. Imaginea, absolut statică, fără sunet, devine un tronson cu două sensuri, prin care unim momentul reprezentat de imagine cu momentul în care tu privești. Pe aceast tronson sunt gânduri proprii, analize ample sau prostești, care se deplasează continuu și toate converg spre a conștientiza și măsura locul, spațiul sau Timpul în persoană.

John Berger, cu ajutorul lui Walther Benjamin , ne ajută să înțelegem mai bine procesul de apropriere a unei imagini. Aparatul de fotografiat, în cazul nostru cel al lui Costică Acsinte, captează o imagine care devine transmisibilă, multiplicabilă, distrugând clipa trecătoare și oprind timpul pentru noi.

Acum cea mai importantă parte a demonstrației trebuie să plece de la faptul că fotografiile sunt tăcute, mute, încremenite. Deși folosim aceeași imagine, mă refer la fotografia de pe afișul expoziției, cea care apare și în documentarul-eseu al lui Radu Jude, sensul dat fotografiei de regizor este altul. Priviți cadrul din documentar atunci cînd apare fotografia! Ascultați ce se vorbește în momentul apariției fotografiei. Iar apoi, fără să demonstrez nimic, doar priviti-o pe perete in expoziția aceasta. Tăcere totală!

Pentru că imaginea este încremenită, iar sensul, înțelegerea și scopul momentului fotografiat nu sunt „lipite“ la vedere, ușor de înțeles de toată lumea, fotografiile se lasă pradă manipulării. Ele pot fi folosite ca argumente sau puncte de vedere diametral opuse, prin alipirea sunetului sau prin inducerea senzației de mișcare: close-up, detaliu, fragmentare, efecte tehnice de mișcare a ochiului prin fotografiere etc. În felul acesta sensul imaginii este schimbat. O imagine banală, cu un grup de doctori, asistente și brancardieri, fotografiați în fața spitalului, poate fi folosită în alte scopuri, bune sau rele, dar asta ține de etica folosirii imaginii.

Colecția de fotografii ale lui Costică Acsinte constituie un tot unitar. Ea stă la discreția antropologilor, istoricilor, istoricilor de artă, medicilor, vânătorilor, cercetătorilor speciilor dispărute (vezi dropia), militarilor, reporterilor, scriitorilor, istoricilor medicinei, și așteaptă să fie utilizate așa cum sunt, fără să fie decupate, rearanjate sau inserate într-o construcție „narativă“ dintr-un film, o carte sau o expoziție de artă.

Am ales, împreună cu Cristina Bobe, să fac o expoziție a memoriei. O expoziție fără sonor, fără ca imaginea să fie dublată de nimic. Doar scanările primite, imprimate pe o hârtie banală. O prezentare cu oameni simpli, cu medici și asistente din Slobozia, cu oameni demni sau puși pe glume, care se pozează cu sifonul în mână sau care stau drepți în fața vieții. Un loc al privirile lor și al privirile noastre! Un spațiu al privirilor, al umbrelor, al luminilor: „dar umbra și lumina sunt eu! Sunt eu, cel plin de contraste, de inegalităţi, suntem noi toţi, e însăși viaţa din jurul nostru”, scria pictorul umbrelor amare, Corneliu Baba.

Adrian Buga