București: Galeriile Carol vă invită la expoziția „Afinități elective”

Figurativul a reprezentat o preocupare constantă petru artiști, încă din cele mai vechi timpuri, de la reprezentările rupestre din peșterile Lascaux și Altamira, până în zilele noastre. Pornind de la natura înconjurătoare, grecii antici au creat propriile tipare de frumusețe; Renașterea a reprezentat omul ca măsură a tuturor lucrurilor; iar modernitatea l-a ilustrat ca imagine a unei revolte interioare. Postmodernitatea vine sa redea omul pe fragmente. Câțiva artiști, își construiesc discursul formei pornind de la natură și asimilând perioade din istoria artelor plastice. Preocuparea acestora pentru zona figurativului s-a manifestat încă din anii ’80, și a continuat în timp, dezvoltând noi posibiltăți de exprimare plastică. „Figurativul consistent”, așa cum îl numește Florentina Voichi, i-a preocupat constant pe cei cinci artiști expozanți: Doru Covrig, Aurel Vlad, Mircea Roman, Florentina Voichi, Ioan Iacob. Natura este cea care îi inspiră, departe de a fi mimetici: Doru Covrig dezvoltă o sinteză a formei neo-pop, cu umor și ironie; Aurel Vlad își construiește personajele gigant din contorsionări neoexpresioniste; Mircea Roman redă figuri mistice, egiptene; Ioan Iacob pictează cu materie colorată viața din interiorul formelor; Florentina Voichi ilustrează expresia unui citadin simbolic, care pornește de la Renaștere ca sursă de inspirație. Poate nu întâmplător, Florentina Voichi a grupat în jurul ei, artiști din aceeași generație, a căror preocupare constantă o reprezintă figurativul, și aici mă refer la Aurel Vlad, Mircea Roman, Ioan Iacob. Cele două expoziții care au avut loc la galeria Simeza și Muzeul Țăranului Român, în 2013, respectiv 2016, intitulate FIG 1 și 2, aveau să expună artiștii amintiți anterior. Aurel Vlad și Mircea Roman au expus împreună încă de la absolvirea facultății, din 1984, sub tutela curatorială a lui Carmen Popescu, în expoziții precum: „Personaj în atelier”, „Auriga”, „Posibilitățile suprafeței”, „Schița-obiect în sculptură”. În 1974, într-una din edițiile Taberei de sculptură de la Măgura, Aurel Vlad s-a întâlnit pentru prima dată cu Doru Covrig, descoperind o afinitate în modalitatea în care acesta își construia sinteza formei. Bienala de la Veneția din 1995 venea să adune laolaltă o serie de nume, sub curatoriatul lui Dan Hăulică și al lui Coriolan Babeți. Doru Covrig, Aurel Vlad și Mircea Roman se regăseau în selecția pentru Bienală. Alături de alte nume, în 2010, expoziția „lemn.ro„, de la MNAC avea să-i aducă împreună pe cei trei sculptori: Doru Covrig, Aurel Vlad și Mircea Roman. În 2018, sub tutela unui „FIG 3”, Doru Covrig expune alături de ceilalți artiști lucrări din anii ’80 și ’90. „Mâinile” și „Golemii” sunt realizate din materiale precare, în primii ani în care acesta ajunge la Paris. El recuperează bucăți de lemn pe care le transpune în lucrări, lipindu-le unele peste altele, asemenea unor cărămizi. Sub forma unor arhitecturi umane sau a sarcofagelor, D. Covrig concepe veritabile manifeste sociale sau politice. Tema „omului sarcofag” și a „mâinilor uriașe” a devenit preocupare continuă dezvoltând această temă ani la rând. Aurel Vlad dezvoltă o tehnică de îmbinare a fragmentelor din tablă, pe care le cositorește si le asamblează cu pop-nituri, iar Mircea Roman îmbină bucăți de lemn cu ajutorul cuielor din același material.

O atmosferă comună, de asumare și preocupare pentru figurativ o regăsim la cei doi pictori, Florentina Voichi si Ioan Iacob. Motivul mâinii supradimensionate, mâna ca simbol al relației dintre ochi și minte, mâna care desenează idei o regăsim la Florentina Voichi în diferite contexte citadine. Ioan Iacob alege forma pentru pentru a reda culoarea, adică „o secvență de viață la înaltă frecvență”, precum definește I. Iacob pictura. Elev al lui Gotthard Graubner, la Kunstacademie din Düsseldorf, I. Iacob a dezvoltat un parcurs autentic în care culoarea trăiește în formă și pulsează ca materie sensibilă, în propria ei viață. În interiorul formei, Ioan Iacob lasă materia picturală să își trăiască propria viață interioară, apropiindu-se astfel de un Titian, de un Rubens, de un Velázquez.

Poate că, mai presus de orice, pe cei cinci artiști îi unește o consistență interioară, o căutare continuă a formei inspirate din natură, poate că în aceasta constă această afinitate, în cercetarea figurativului, într-o „Afinitate electivă”, precum ar fi intitulat-o, poate, Goethe.

Raluca Băloiu, curator