București: În MARe cu Marian Zidaru

Miercuri, 30 octombrie, ora 19:00
MARe/Muzeul de Artă Recentă, Primăverii 15, București
Intrare: 30 lei/persoană
Înscrieri la gift.shop@mare.ro
****

”Limbajul vizual al lui Marian Zidaru este construit pe baza simbolurilor și istoriilor vetero- și noutestamentare. El îmbină neoexpresionismul și conceptualismul cu elemente stilistice de artă bizantină și artă populară, în sculpturi preponderent din lemn, secondate de desene, performance și artă video. Arta sa este investită cu rolul explicit de vehicul al unui mesaj mesianic. Credința ortodoxă devine un mobil sociologic, iar arta, o modalitate legitimă de propovăduire a credinței”.

Fragmentul citat se află în catalogul colecției permanente, ”Diversitate stilistică cu răspundere limitată / Stylistic Diversity LTD” (pagina 132) și este preluat din textul de prezentare a artistului, semnat de curatorul MARe, Antonia Iordache. Și ne întrebăm: ce ar mai fi de adăugat? Sau, altfel: ar mai fi ceva de adăugat?

Performance-ul lui Marian Zidaru începe, de fapt, cu propria lui apariție. Ținuta, ”outfitul” cum s-ar spune, se potrivește fără poticneli cu cele spuse de către Antonia Iordache, privitor la arta lui Zidaru: anacronic și, totodată, cât se poate de contemporan, Marian Zidaru admite din mers toate etichetele produse de suma de percepții, tributare diferitelor ”bule” sociale (și social-media). Poate părea un ”dacopat”, poate părea un pasionat de etnologie, poate părea un cioban ajuns la oraș sau un orășean care a locuit prea mult la sat. Cu un aer de ”îmbisericit”, el emană un soi de ”patriarhalism ludic” (dacă ni se permite o astfel de formulare bizară).

Nu este vorba, aici, despre a pune în discuție (cu titlul de judecată) o ținută, ci despre a vedea în respectiva ținută fie extensia, fie nucleul, fie sinteza unui tip de artă și a unui fel de a face artă. Și dacă o amintim este tocmai pentru că vă invităm la un tur ghidat, în care el, Marian Zidaru, artistul care-și poartă la (și în) persoană viziunea artistică, vă va îndruma prin muzeu. Așadar, vă atragem atenția că una dintre lucrările lui Zidaru expuse la MARe va fi chiar… Zidaru!

Și dacă tot vorbim despre lucrări de artă, în colecția permanentă sunt două lucrări de Zidaru. Prima ar fi ”Scula lui Brâncuși” (2017, lemn de tei, sfoară, piatră și acrilice), aflată la etajul 1 al muzeului. De altfel, ea zugrăvește (chiar dacă abordată dintr-un unghi anume) coperta acestui eveniment. Peste ea și în fundal, se văd ochii artistului Regele Ionescu, privindu-ne ”de sus”, din propria sa lucrare ”Portret documentar”, 2008 (video, 3’52”), aflată, de asemenea, în colecția permanentă.

”Scula lui Brâncuși”, așadar… Iată, intriga începe chiar din titlu. Tot din catalog veți afla că lucrarea a fost creată de Zidaru ”pe fondul presant al problemei ridicate de retrocedarea ”Cumințeniei Pământului” (Brâncuși, 1907). Este compusă dintr-o ”treime” de materiale (implicit de elemente): lemn (de tei), sfoară și piatră.

”Scula” ca atare, care trimite explicit la un falus care își împropriază fără rețineri forma unei aeronave spațiale, a unei rachete (dar unii au văzut o ”inimă” alungită absurd), constituie piesa cea mai vizibilă. Din lemn de tei, pictată roz, brăzdată de daltă, ”Scula lui Brâncuși” provoacă deseori chicoteli vizitatorilor muzeului. Și nu fără temei. Este ceva ”glossy”, dacă nu chiar pornografic, în acest obiect aflat într-o vânjoasă erecție orizontală. Iar rozul (deși pal, luminos) intensifică și subliniază cu mult succes senzația de ”glumiță”, de parodie(re), de ironie, în timp ce o investește cu morfologia unui discurs contemporan, ”comercial-esc”, atât de obișnuit cu demitizările și cu deconstrucțiile de tot soiul. Gluma, însă, nu este la adresa lui Brâncuși. Nu se limitează nici măcar la a fi o ironie politică (privind efortul guvernamental – eșuat! – de a aduce ”acasă” o sculptură de Brâncuși).

Rozul este, aici, ”păcăleala” trasă de către Zidaru, privitorului prea lesne amuzat. Antonia Iordache ne trage de mânecă: ”Departe de a se confunda cu rozul kitsch, neo-pop, întâlnit la Suzana Dan sau Dumitru Gorzo, este un roz de inspirație renascentistă (a se vedea cazul lui Fran Angelico, unde puritatea și asceza sfinților și a îngerilor este anunțată în această nuanță)”. Noi am merge puțin mai departe: rozul – cu rezonanțele sale renascentiste – este în același timp un ”acoperământ” pentru lemnul de tei din care este constituit ”falusul”. Lemnul de tei, trebuie amintit, este aproape prin definiție lemnul icoanei. Și este același lemn care (alături de cel de nuc) este în mod tradițional legat de practica binecuvântării ramurilor din Duminica Mare (sau a Rusaliilor, ori a Pogorârii Sfântului Duh, ori, în fine, a Cincizecimii).

Duminica Mare (sau Cincizecimea) este sărbătoarea care punctează înființarea Bisericii – în sensul ei de comunitate de credință. Rămași fără Mântuitor, după Învierea și Înălțarea Acestuia, apostolii Îl primesc cu această ocazie pe ”Mângâietorul, Duhul Adevărului”, întocmai cum le promisese Hristos, într-o cheie aproape ezoterică. Cităm: ”Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14: 16,17).

Lemnul de tei, așadar, este un lemn al Rusaliilor, dar și un lemn al icoanei, acoperit aici – după cum am văzut – de rozul Renașterii. Brusc, toată frivolitatea aparent explicită și imediat accesibilă, se topește într-un simbolism adânc; iar râsul sclipicios, mundan, contemporan, ”glossy”, este dizolvat în textura multistratificată a unei spiritualități îndelungate și complexe.

”Scula”, trebuie notat, este așezată pe roți. Este, teoretic, mobilă. Se avântă. Ca orice… falus. ”Scula lui Brâncuși deschide o discuție despre castitate, în care Brâncuși – supranumit Sfântul din Montparnasse – este propus ca etalon” – aflăm în catalog. Și asta se vede din ansamblul lucrării. Deși ”erectă” și dinamică, ”Scula” este ancorată prin intermediul funiei, de piatra grea, aflată la o distanță anume.

Distanța cu pricina joacă un rol foarte important, atât din punct de vedere vizual, cât și din punct de vedere morfologic. Ea are menirea de a provoca întinderea, tensionarea funiei de legătură și de a introduce astfel ideea de mișcare. O funie întinsă înseamnă, de fapt, depărtarea la maximum a obiectelor legate prin intermediul acelei funii. ”Falusul” devine, astfel, centrifug, tinde să ”zburde” prin muzeu. În sens invers, tensiunea din funia de legătură introduce – în opoziție cu tendințele volatile ale falusului – ideea de ”greutate”, de masă, de forță, a pietrei care ține falusul ”în frâu”. Deși nu are un nume, unii dintre noi am poreclit piatra: ”Cumpătarea”. Cumpătarea grea, tare, monolitică, fermă, nemișcată, normând și reglementând umoarea, dorința, excesul. Poate chiar excesul de credință! Piatra este, se știe, și unul dintre simbolurile lui Hristos. El este ”piatra din capul unghiului”, acea piatră pe care ”au nesocotit-o ziditorii”. (Matei 21:42).

În fine, distanța cu pricina, nu doar că ne arată mișcarea falusului și încremenirea pietrei, ci face extrem de vizibilă (și de relevantă!), însăși funia încordată. Într-o proximitate relaxată a lemnului și a pietrei, ea ar fi fost doar un element de decor, încolăcit la sol, ar fi fost ceva mai degrabă insinuat și insinuant. Prin întindere, însă, funia devine element constitutiv – și activ – al lucrării, unul cu drepturi depline și egale cu ale celorlalte două (lemnul și piatra). Nu mai este ceva insinuat, ci subliniat. Nu mai este ceva insinuant, ci declarativ. Astfel ”treimea” este completă și tocmai asta face ca unitatea lucrării să își câștige deplinătatea.

Să nu uităm, totuși, că Marian Zidaru mai este prezent la MARe cu o lucrare. Tot în colecția permanentă. Este, de altfel, prima lucrare pe care o va putea vedea (sau rata!) vizitatorul muzeului. Căci ea se află în colecția permanentă, dar NU în muzeu (așa cum ne-am aștepta), ci în afara lui! Și nu este doar în afara muzeului, ci și în afara catalogului (care nu o cuprinde). Este ”lucrarea-trickster” de la MARe. Este indiciul apofatic al unei auto-excluderi, este ceea ce se ascunde prin expunere și se descoperă prin ascundere. Și unde te poți ascunde mai bine decât în mijlocul drumului și la lumina zilei? Este afirmația prin negație.

Numită ”Pietre de pavaj”, lucrarea este, de fapt, din bronz. Îngropată în pământ, până la nivelul cuburilor și a dalelor din granit de pe trotuarul din fața muzeului, ”Pietre de pavaj” (2018) este o anti-statuie. Statuia este prin definiție erectă și deseori pretinde sau revendică un postament. ”Pietre de pavaj” nu doar că nu are vreun postament, dar prin îngroparea și prin aplatizarea ei la nivelul trotuarului capătă o falsă bidimensionalitate, trădată doar din volumetria vizibilă a celor 81 de cuburi (câte 9 pe fiecare dintre cele 9 rânduri), care o compun. Pe fiecare dintre cuburi se poate citi ceva. Privitorul curios și răbdător va descoperi cuvintele: cer, pământ, foc, apă, om, duh, stea, dor, pom și orizont. Nu sunt puse în vreo ordine anume și nici nu sunt redate în număr egal. Nu vom ști dacă există un tâlc în ordinea, în orientarea și-n frecvența inscripțiilor în bronz. Și poate nici nu e cazul.

Vom aminti, doar, că această lucrare, această anti-statuie, acest anti-monument este – probabil – cel mai intim legată de muzeul-ca-structură. Atât pentru că se află în pavajul din fața acestuia, participând fizic, factual, la mariajul nu fără tensiuni dintre viziunea arhitectului și cea a curatorului, dar și pentru că a fost concepută special pentru muzeu. Este lucrarea care finisează (ori, mai bine, finalizează) muzeul ca obiect, ca alcătuire. Nu se află în muzeu, căci îi este prag.

Vă invităm la MARe, deci, pentru a-l avea de ghid pe Zidaru. Veniți cu încredere. Nu vă sfiiți să călcați pe lucrarea de bronz din dreptul intrării. În fond, într-un muzeu se intră cu talpa pe artă călcând.

Pe curând.