București: Sejur la MARe 2. Ecaterina Vrana Joi, 18 iunie, 2020. 11:00 – 19:00 – program vizitare 19:00 – 20:00 – evocare Ecaterina Vrana. Vorbitor: Erwin Kessler.

Sejur la MARe 2. Ecaterina Vrana

Joi, 18 iunie, 2020.
11:00 – 19:00 – program vizitare
19:00 – 20:00 – evocare Ecaterina Vrana. Vorbitor: Erwin Kessler.

Acces în prețul normal al biletului.

***
”Vaca Mare” este al doilea episod din programul Sejur la MARe, care este alcătuit din două serii paralele. Timp de două luni, o lucrare din colecția permanentă MARe este înlocuită cu o altă lucrare, de același autor, dar care provine dintr-o altă colecție privată. La ora actuală, din luna mai deja o lucrare de Roman Cotoșman, provenind din colecția Marius Nicolescu, completează cele două lucrări ale sale pe lemn expuse de obicei în colecția permanentă, constituind astfel un triptic temporar, sub titlul Valul negru. Alternativ cu acest fir al împrumutului din altă colecție privată, programul Sejur la MARe prezintă o altă lucrare, provenind din depozitul MARe/Muzeul de Artă Recentă, și care aparține unui artist expus în colecția permanentă, înlocuindu-i astfel, tot pentru două luni, lucrarea cu care publicul este familiarizat, cu o alta, inedită.
***
”Ecaterina Vrana (1969-2019), Vaca Mare,140×140 cm,1997-2011, ulei pe pînză, colecția MARe.

Ecaterina Vrana ar fi împlinit 51 de ani pe 18 iunie 2020. Dispariția ei nu a fost o surpriză pentru cei ce o cunoșteau. Dincolo de boala care deja îi drămuia firul vieții, Ecaterina făcuse un pact cu moartea din fragedă tinerețe. Pictura ei și-a căpătat chipul știut la începutul anilor 90, cînd a fost invadată de obsesia morții tatălui.

Atașamentul față de figura paternă era crucial pentru Ecaterina. Supraom domestic, aliniat pe orbita narcisismului cosmic al Ecaterinei Vrana, tatăl era singurul om care îi adusese și îi oferise totul fără să îi ceară nimic. O traumă pozitivă pentru viața ei viitoare, tatăl i-a alimentat și prin moarte creativitatea – lucrările Ecaterinei care reprezentau albii îngeri exterminatori ai tatălui, doctorii, au funcționat ca o lamă care a ras expresionismul vesel, confuz-decorativ al primelor sale picturi, și a adus brusc la suprafață materia primă viitoare a întregii sale opere: durerea jubilatorie, moartea înfiptă în cale, oricum te-ai fi sucit.

Din acel moment, două au fost motivele dominante în lucrările sale: cimitirul și puii. Cimitire, morminte, cruci (nu ortodoxiste, pompos simbolice, ci cruci scheletice, de lemn sau fier forjat, puse la capul mortului), de toate culorile, de la roz și portocaliu la verde și albastru. Nu rareori, locatara mormintelor era Ecaterina, autoportretizată somptuos, fardată, cu rochii lungi, păr vopsit si pantofi cu toc. La antipodul acestora era puzderia de pui năuci care împînzeau tablourile sale.

Într-o epocă a încifrărilor sofisticate și fade, semiotica Ecaterinei Vrana strălucea prin brutalitate, simplitate și transparență: puii, progenitura zbenguitor colorată, erau antidotul la moartea omniprezentă, clocotitoare și ea în cromatisme tot mai tautologic funebre, cu timpul (spre finalul vieții negrul învîrtejit substituind rozul cimitirelor înflorate de altădată). Inițial, puii erau opera, producția care împinge viața înainte, cu alaiul ei de bucurii, către groapă.

Dar Ecaterina Vrana nu a fost doar cel mai direct-visceral artist al timpului său, ci și una dintre puținele „femei fatale” (în sensul feminității ca fatalitate) într-o lume artistică sufocată de feministe globale, ce-și silabiseau sexul ca gen. Electrizată de miracolul propriei existențe, Ecaterina a îmbrățișat frenetic (auto)mistificarea feminină ca destin mitic, de la machiaj la educarea fiilor săi, crescuți, precum picturile sale, în proximitatea dominatoare a autoarei.

Sprijinită de puii săi, de operă și de maternitate, Ecaterina și-a continuat pînă în ultima clipă confruntarea de-o viață cu moartea. Cititoare de Kavafis și scriitoare cu vocație înăscută, credincioasă tenace dar profund laică, Ecaterina Vrana a fost singurul artist al vremii sale care nu și-a adăpat opera cu nici măcar o picătură de cultură, fie ea cultă (precum generația matură, murată-n texte prețioase și pretexte telenctual-spirituale) sau subcultă (precum colegii de generație, majoritar progresiști, exploatatori pretins critici ai mișcărilor de stradă, ai exclușilor, ai reclamelor, consumului și imaginarului colectiv).

Ecaterina Vrana a avut curajul de a face artă doar despre sine și despre oamenii de aproape, despre cei ce locuiau înăuntrul firii și minții proprii, și ale căror fapte și gesturi căpătau proporții homerice pe fundalul hiperreactivității sale. Pare simplu, dar într-o epocă în care like-ul a luat locul patimii și share-ul pe cel al compasiunii, fixarea în vizuina propriei vieți poate să pară o auto-înmormîntare de viu.

În această tramă, vaca ocupă un loc aparte. Vaca Mare și Vaca Mică, cele două tablouri în care apare această figură alegorică rară în opera sa, fac o trimitere vag drapată la plăcerea de a-și alăpta copiii. În Vaca Mare, firul alb de lapte coboară ca un lasou din sînul autoportretului sub fusta căruia se încuibează un imens iepuroi (al cărui simbolism e patent), trece prin capul/mintea vacii bălțate (care poartă un sicriu mic, montat ca un diamant negru între coarnele verzi), de unde se scurge în trupul alb ca laptele al puiului grăbit, pe care îl definește astfel, îl alimentează și îl pune deja în mișcare, printre florile mici ale lumii de-nceput.

Vaca Mare este o lucrare-cheie, în care puiul, ca efigie a operei, a producției întremătoare, se suprapune peste puiul propriu, peste maternitatea văzută ca angajament față de viață, filtrat prin durere și moarte. Prin sicriul dintre coarnele vacii, laptele matern hrănește progenitura nu doar cu apa vieții, ci și cu veninul de moarte inerent. Vaca Mare este un fapt din mistica vieții Ecaterinei Vrana. Fapt simplu, clar. Prins în idei poate banale, dar pictate cu fervoare și devotament pentru pictură și pentru progenitură.

Revenind în 2011 asupra tabloului al cărui fundal inițial era albul pînzei, Ecaterina l-a acoperit cu galben-auriu – culoarea puilor de-o zi, dar și, retrospectiv, culoarea unor timpuri trecute, poate grele, daurite însă de-o fericire anume.

Vaca Mare este primul tablou de Ecaterina Vrana achiziționat pentru colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, în 2012. (Erwin Kessler, curator).