București: Taraful Bucureștilor la Culese din Balkani – Clubul Țăranului

Lumeee, lume,
deschidem oficial Culese din Balkani 4.0. cu filmul Nunta anului | R: József Bán | 2018 | 60′ | România | Premieră | Q&A | de la ora 20.00, la Cinema Muzeul Țăranului și cu un concert LIVE marca Taraful Bucureștilor, care va începe la ora 21.00, la Clubul Țăranului.
Intrarea e liberă. HAI!

Taraful Bucureștilor: „Muzicienii populari din Taraful Bucureștilor sunt, probabil, ultimii din capitală capabili să execute faimoasa muzică lăutărească așa cum se cânta ea în epoca de glorie și de maximă popularitate: anii 60-80 ai veacului trecut. Această muzică s-a coagulat în marile orașe din România sudică (Muntenia) în primele decenii ale secolului trecut, prin fuziunea câtorva din muzicile urbane și care au precedat-o: cântările vocale țigănești, muzicile instrumentale post-fanariote (turco-grecești) din secolul XIX, alte muzici care se vehiculau în epoci diverse în medii sociale diferite – de exemplu, serenadele pentru ferestrele domnișoarelor, dar și cântările pușcăriașilor și muzicile țărănești din cârciumele de la periferie. Muzica a prin corp la banchetele nupțiale în care erau copii de muzicanți romi. Convivii bărbați, mai toți muzicieni profesioniști, se antrenau în competiții muzicale menite să-și impresioneze confrații.

De atunci, păstrează și denumirea alternativă – muzică lăutărească țigănească; și tot de atunci are reputația de a fi complexă și foarte dificil de executat. Curând, ea a devenit o emblemă sonoră etnică și profesională totodată a lăutarilor țigani. Mai apoi a ajuns și în cârciumile modeste, unde oamenii simpli au iubit-o și adoptat-o, identificându-se cu ea. În fine, ea a pătruns și în câteva restaurante de elită, unde a atras atenția unor intelectuali și muzicieni academici rafinați.

Muzica lăutărească și-a atins apogeul estetic în anii 60-80. Ea constă în cântece lirice executate vocal-instrumental sau doar instrumental și în melodii de joc cu particularități specifice: hora și sârba. În ultimele trei decenii, noile generații de muzicieni au denaturat-o însă treptat, standardizând melodiile vocale, supraîncărcând acompaniamentele armonice, substituind timbrurile instrumentelor acustice cu cele electronice produse de synthesizer. În ultimul deceniu muzica lăutărească a intrat în logica showbiz: lăutarii crează necontenit melodii noi, progresiv banale și mai globalizante, a căror șlefuire nu-i mai preocupă și pe care le abandonează în scurt timp. Intelectualii care admiră muzica lăutărească o caută astăzi zadarnic prin restaurantele care pretind a o promova; ei trebuie să se mulțumească cu vechile înregistrări…. sau să-i asculte pe muzicanții din Taraful Bucureștilor.

“Taraful Bucureștilor”, denumit la început “Taraful Vasile Năsturică”, s-a constituit în anul 2007, pentru concerte în câteva teatre italiene și franceze din Torino, Milano, Orléans și Paris, cel mai prestigios dintre ele fiind Théâtre de la Ville din capitala Franței. Până în momentul reunirii lor într-un mic ansamblu, muzicienii care îl alcătuiesc întreprinseseră numeroase turnee în Europa, Asia și USA, ca membrii ai unor formații cu repertorii și stiluri felurite. S-au adunat însă pentru a cânta împreună o cea mai complexă și rafinată muzică pe care au produs-o lăutarii țigani din România, pe care o prețuiesc și căreia vor să-i salveze amintirea.

Nicu Ciotoi este, după spusele colegilor săi de breaslă, ultimul violonist bucureștean capabil să execute muzică lăutărească țigănească întocmai ca în epoca sa de glorie. Mai mult chiar, el reactivează și piese uitate ale înaintașilor săi pe care îi evocă cu admirație și respect: Gore, Nomol (sic), Budală, Onoriu… Ciotoi excelează în cântări de masă, pe care le execută uneori și vocal, și în horele țigănești ”ca la ușa cortului”.

Gheorghe Răducanu, țimbalist, este nu doar un excelent mânuitor al instrumentului său, ci și un artist sensibil și rafinat, care își adaptează stilul de acompaniere, timbrul și intensitățile la muzica la producerea căreia contribuie. Aceste calități au fost remarcate de tineri muzicieni din diferite țări și continente și țări, care vin în România special pentru a lua de la el lecții de țambal.

Ștefan Ionel Ioniță, poreclit ”Cinoi” este acordeonist și vocalist, ca și tatăl, bunicul și străbunicul său, cu toții muzicanți. Își folosește cu expresivitate vocea, alternând emisia de piept și cea de cap. Este însă și un foarte bun tehnician al acordeonului. Horele și sârbele sale instrumentale sunt din categoria celor mai prețuite și perene din repertoriul lăutăresc al Bucureștiului de altădată.

George Petrache, zis ”Gicu” este un vocalist masiv, cu un glas puternic, timbru clar și gestică economică, dar expresivă. E maestru în gestionarea suplă a timpului muzical. Orice ansamblu sau taraf bucureștean veleitar recurge la serviciile sale pentru a-și asigura succesul de scenă. Petrache a străbătut în timp lumea largă, pe care a fermecat-o cu cântările sale lăutărești clasice, dar și cu cântări mai moderne: pentru a-și câștiga existența, orice lăutar trebuie țină pasul cu moda prezentului.

Gheorghe Petrescu zis ”Coadă”, contrabasist, este un maestru al instrumentului, prețuit de colegii săi lăutari pentru simțul ritmic și abilitățile sale de armonist. E capabil să acompanieze orice muzică, în orice stil. Dar, ca și colegii săi, are o slăbiciune pronunțată pentru muzica lăutărească.

Text de Speranța Rădulescu – etnomuzicolog