București: EXPONATUL LUNII AUGUST 2023 LA MUZEUL MILITAR NAȚIONAL ”REGELE FERDINAND I”

Pacea de la București, din 28 iulie/ 10 august 1913,

încheiată în urma celui de-al doilea Război Balcanic

Începutul secolului XX a fost marcat în zona Balcanilor de două confruntări militare, față de care România nu a putut rămâne indiferentă.

În primul conflict, din 1912, statele din Liga Balcanică (Muntenegru, Serbia, Grecia, Bulgaria) au atacat Imperiul Otoman, în scopul obținerii de drepturi pentru conaționalii lor. Atunci, deși solicitată de țările Ligii Balcanice să li se alăture, România a rămas neutră, ceea ce nu a însemnat că a rămas și impasibilă! Dimpotrivă, pentru a preîntâmpina o surpriză neplăcută din partea unor forțe ostile, s-a pregătit politic și militar.

Cu toate că la finalul Primului Război Balcanic Imperiul Otoman a fost înfrânt, au apărut însă nemulțumiri în rândul aliaților balcanici, față de teritoriile care le-au revenit. Aceste neînțelegeri acutizându-se, au generat în vara anului 1913 cel de-al Doilea Război Balcanic. Pentru Bulgaria războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie și de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia și Grecia războiul însemna șansa de a împărți între ele Macedonia și de a împiedica hegemonia Bulgariei.

De această dată România a trebuit să părăsească starea de neutralitate, din interese bine definite: în primul rând — pentru că era nevoie să protejeze drepturile aromânilor din diferitele enclave ale Balcanilor, care, deși prevăzute în Tratatul de Pace de la Berlin (Art. 23), din 1878, nu erau respectate îndeajuns de către statele succesoare; în al doilea rând — se invoca dreptul dobândirii unei linii strategice la sud de Dunăre, cerință ignorată de marile puteri în urma Războiului de Independență (1877-1878), prin același Tratat de Pace de la Berlin. Pe de altă parte, acest deziderat se impunea împlinit o dată în plus, având în vedere dorința de hegemonie a Bulgariei prin modificarea statu-quo-ului în Balcani, chiar și pe seama Dobrogei românești. Această atitudine a vecinului de la sud de Dunăre a trezit în România un puternic curent de opinie populară, bazat pe un accentuat recurs la istorie. Era invocat îndeosebi „DREPTUL NOSTRU” asupra Silistrei, vechea cetate Dârstor, legitimat ca fiind o moştenire de la MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418), cel care, în anul 1406, se intitulase astfel:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

În acest sens s-a și constituit un Comitet de Inițiativă, sub președinția Î.P.S.S. Conon Arămescu-Donici, Mitropolitul Primat al Bisericii Ortodoxe Române (1912-1918), pentru emiterea medalie „«DREPTUL NOSTRU». MIRCEA ȘI CAROL CEL MARE”, care și apăruse la 13 mai 1913, după cum anunța presa vremii („Universul”). Medalia avea pe avers efigiile lui Mircea cel Bătrân și a regelui Carol I, și pe margine legenda: „Mircea cel Mare, Domnul Ungro-Vlahiei și al Silistrei până la Mare, 1386-1418; Carol cel Mare”; iar pe revers – o alegorie ce simboliza țara, reprezentată printr-o femeie ce ridica în mâna stângă steagul țării, iar în dreapta ținea o sabie, pe când în legendă scria, la stânga – „Dreptul Nostru”, și la dreapta – „Voiește și vei putea”. Ulterior, iconografia din aversul medaliei „Dreptul nostru” va fi folosită și pentru medalia „Apărătorilor ei Țara Recunoscătoare”, diferența constituind-o în acest caz reversul. De altminteri, pe aceeași temă a „Dreptului nostru” s-a creat și a fost pus în circulație, în 1913, și un timbru (prin Ordinul No. 23466-913), dar și alte producții artistice și lirice.

Suveranul țării, ca răspuns la vocea poporului, a decretat mobilizarea armatei prin Decretul nr. 4751 din 20 iunie/ 3 iulie 1913, astfel că țara a trecut pe picior de război începând din noaptea de 22 spre 23 iunie (5-6 iulie) 1913, iar la 27 iunie/9 iulie 1913 România a declarat război Bulgariei, spre surprinderea comandamentului bulgar. Țara noastră a chemat atunci sub arme 509.820 de ostași, ei având drept comandant al armatei de operații pe principele moștenitor Ferdinand – potrivit Decretului Regal nr. 4639 din 22 iunie/ 5 iulie 1913, în timp ce la conducerea Ministerului de Război se afla generalul de divizie Constantin Hârjei, iar șef de Stat Major era generalul de divizie Alexandru Averescu. De altminteri el era și cel care întocmise „Memoriul privitor la îndrumarea operațiunilor armatei române în cazul că ar interveni în conflictul sârbo-bulgar”, document care a și stat la baza operațiilor armatei române în campania din 1913. Organizată astfel, armata română a început trecerea Dunării la 2/25 iulie 1913, iar Corpul V Armată din Dobrogea a luat sub control frontiera cuprinsă între liniile Turtucaia-Bazarcic, ocupând la 28 iunie/10 august 1913 orașul Silistra; după care, trupele române au intrat în Cadrilater, trecându-l sub autoritatea militară românească. În aceste condiții Sofia a fost nevoită să ceară pacea și să semneze, în urma unor negocieri preliminarii, TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI, din 28 iulie/ 10 august 1913, semnat de România, Serbia, Muntenegru şi Grecia, pe de-o parte, şi Bulgaria, de cealaltă parte, prin care se punea capăt celui de-al Doilea Război Balcanic. Din această confruntare România ieşea mărită moral şi teritorial — prin redobândirea „DREPTULUI NOSTRU” —, adică a Cadrilaterului, cu cele două județe: Durostor și Caliacra. Era o izbândă ce se datora în mare parte trupelor române, prin demonstrația de forță ce-o făcuseră, ajungând până în preajma Sofiei, „prin stoicismul” cu care depășiseră momentele critice ale epidemiei de holeră, care fusese nemiloasă și care-și luase drept tribut viața a 1494 de ostași. La acest efort s-a adăugat și diplomația, prim-ministrul român, Titu Maiorescu, fiind cel care a condus lucrările Conferinței de Pace de la București.

Odată cu finalizarea celui de-al Doilea Război balcanic se trăgeau și „învățământele pentru viitor”, așa încât „poporul să fie mereu în deșteptare și gata în tot momentul să-și apere existența și să-și valorifice drepturile istorice”. De aceea se impunea formarea unei „conștiințe patriotice superior dezvoltată”, care să constituie „o armătură socială solidă, bine închegată”, și care să fie „la adăpostul oricărei zguduiri interne sau externe”. Aceste precepte trebuiau să fie insuflate societății în primul rând prin sistemul educațional național, dar și prin alte diverse creații, la care erau chemați să-și aducă aportul intelectualii vremii, toți „oamenii de bine”, artiștii în general, dar și oamenii politici și presa, care trebuia să „țină la curent opinia publică cu tot ce este important” și, astfel, „s-o pregătească în vederea marilor crize, când se cere sânge rece, spirit de sacrificiu, disciplină în spirit, eroism în acte”. Unei asemenea chemări nu puțini dintre creatori i-au rezistat, ca dovadă că au translat timpul, până în zilele noastre, multe dintre mărturiile vremii de atunci. Astăzi, numeroase dintre acestea îmbogățesc și diversele noastre colecții, fapt pentru care, la 110 ani de la încheierea Păcii de la București, din 10 august (st.n.) 1913, fiind bunuri culturale din patrimoniul MMN, ne-am gândit să le grupăm în tema ce v-o prezentăm ca exponat al lunii august.

Deosebit de semnificativă în acest sens este medalia „Tratatul de pace de la București – 28 iulie/10 august 1913”, care este confecționată din argint (220 gr., cu titru de „1000”) și se prezintă sub o mărime de 8,8 cm în diametru. Pe avers: în prim-planul medaliei, în cinci medalioane, sunt reprezentate efigiile regilor conducători ai țărilor participante la războiul din 1913, și anume: central, într-un medalion mai mare, de: 3,30 x 2,60 cm, este reprezentat regele Carol I, patronul păcii, iar de-a parte și de alta a sa, simetric poziționate, sunt alte patru medalioane mai mici (de: 2,30 x 1,80 cm), înconjurate de ramuri de măslin și stejar, în care sunt reprezentați: regele Serbiei, Petru I (stg.-sus), regele Muntenegrului, Nikolae I (stg.-jos); regele Bulgariei, Ferdinand I (dr.-sus) și regele Greciei, Constantin al XII-lea (dr.-jos). Deasupra efigiilor scrie pe trei rânduri, cu majuscule, de mărimi diferite: „TRATATUL DE PACE/ DE LA/ BUCUREȘTI”; iar în partea inferioară, tot pe trei rânduri, scrie data păcii, atât pe stil vechi, cât și pe stil nou, adică: „DIN/ 28 IULIE/ 10 AUGUST/ 1913. Iconografia descrisă este delimitată de restul medaliei printr-un chenar, pe care se află reprezentate – în dreptul fiecărei efigii – alte mici medalioane cu inițialele respectivilor regi, dar și cu stema regală a țării respective. Toate acestea sunt legate între ele printr-un fir de lanț stilizat a fi indestructibil, ceea ce vrea să sugereze, de fapt, trăinicia păcii încheiate. Dincolo de acesta, în partea de jos a medaliei, în cadranul din stânga scrie numele autorului: „C. Alessandrescu”; iar în cel din dreapta sunt inscripționate inițialele: „M.F. AL S.N.R.”. În final, tot ansamblul descris este delimitat de marginea medaliei printr-un alt contur, alcătuit din mici linii și puncte.

Pe reversul medaliei, central, ni se înfățișează un medalion de 7,30 cm, marcat față de restul printr-o margine punctată și care are reprezentată în prim-plan Pacea, întruchipată printr-o femeie care ține în mâna stângă, în jos, un pergament cu înscrisul „PAX” („Pace”), iar în dreapta ridică un mănunchi de frunze de măslin, ca simbol al victoriei, în timp ce calcă în picioare o țeavă de tun, de sub care se ridică alte ramuri de măslin și stejar, simboluri ale aceleiași izbânzi. Pe fundalul medalionului, în stânga, este reprezentată clădirea Ministerului Afacerilor Străine din București, pe un fond solar, ce îmbracă întreg semicercul superior al medaliei, deasupra căruia scrie în latină: „TRANQUILLITATIS” (stg.) și „EUROPAE” (dr.), adică: „PACE EUROPA”.

Dincolo de medalionul descris, pe porțiunea rămasă liberă (de 8 mm) până la marginea medaliei, în cinci cadrane delimitate prin elemente vegetale, sunt înscrise numele membrilor fiecărei delegații prezente la Conferința Păcii de la București, cu majuscule (de 2 x 1,5 mm) și pe câte trei rânduri. Începând cu partea de sus și spre dreapta, cei înscriși sunt:

* „T. Maiorescu – Al. Marghiloman/ Take Ionescu – C.G. Dissescu/ General Coandă – Col. C. Cristescu” — pentru România;

* „D. Tontcheff – General Fitcheff/ Dr. S. Ivantchoff – S. Radeff/ Lt. Colonel Stancioff” — pentru Bulgaria;

* „E.K. Veniselos – D. Panas/ N. Politis – Cap. A. Exadactylos/ Capitaine C. Pali” — pentru Grecia;

* „General Serdar I. Voukotitch/ I. Matanovitch” — pentru Muntenegru;

* „Nik. P. Pachitch – M.G. Ristitch/ M. Spalaikovitch – Col. K. Smilianitch/ Lt. Colonel F. Kalavatovitch” — pentru Serbia.

Această medalie a intrat în patrimoniul MMN în urma achiziției de la Mihăescu Didina, din București, în anul 1997; a suportat o restaurare în laboratorul propriu al instituției în anul 2013, cu prilejul expunerii, alături de alte bunuri culturale similare, la expoziția dedicată Centenarului celui De-al Doilea Război Balcanic.

Aceeași temă o mai relevăm și prin alte semnificative bunuri culturale, cum sunt: fotografia originală „Conferința Păcii de la București”, foto de H. Duratzo (de: 27,70×39,00 cm), în care este înfățișat, în prim-plan Titu Maiorescu, prim-ministrul României, alături de ceilalți reprezentanți ai statelor participante la Conferință; Placheta „Pacea de la Bucureşti – august 1913” (de: 9,00×9,80 cm), avers și revers, Autor: gravor Tony Szirmai, 1913; Medalia „Pacea de la Bucureşti – 28 iulie 1913” (cu Ø=6,00 cm), avers și revers, Autor Henry Nocq, Atelier: Paris. Subiectul este întregit cu lucrarea „Traité de paix de Bucarest du 28 Juillet (10 Aout) 1913, precédé des Protocoles de la Conférence, Ministére des Affaires Etrangéres, Bucarest, Imprimerie de lʼEtat, 1913”, care cuprinde importante hărți, printre care și cea care ilustrează delimitarea graniței dintre România și Bulgaria, în urma Păcii de la București, din august 1913. Știm că acest teritoriu a făcut parte din Regatul Românie până în anul 1940, anul marilor rapturi teritoriale ale României, când, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, a fost retrocedat Bulgariei, fiind consfințit așa și la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, prin Pacea de la Paris, pe care România a semnat-o la 10 februarie 1947. Pe coperta acestei lucrări mai este atașată și o imagine alegorică (de: 26,00 x 18,70 cm), pe aceeași temă a Păcii de la București, din 1913.

Și, vorbind despre „Dreptul Nostru”, care a justificat din punct de vedere istoric poziția României față de cel de-al Doilea Război Balcanic, nu puteam să nu adăugăm și medalia respectivă, cunoscută îndeosebi inițiaților și mai puțin de către opinia publică. Așadar, tuturor celor prezentate le-am integrat Medalia „«DREPTUL NOSTRU». MIRCEA ȘI CAROL CEL MARE”, care s-a bătut sub diferite mărimi, fapt pentru care am expus un avers al medaliei, cu Ø=6,50 cm, și un revers, cu Ø = 3,50 cm. Ca distincție față de reversul medaliei, am expus și medalia „Apărătorilor ei Țara Recunoscătoare”, revers, cu Ø=6,50 cm, Autor Șaraga F., Kissing, Atelier – Viena.

Mai specificăm că toate obiectele prezentate, alături de multe altele aflate în patrimoniul MMN, au fost valorificate științific în cadrul expoziției „Centenarul Războiul Balcanic. 1913-2013”, vernisată în cinstea Zilei Armatei din anul 2013, precum și în catalogul expoziției, cu titlul omonim, fapt pentru care am atașat și câteva astfel de imagini.

Muzeograf dr. Valeria Bălescu