București: Exponatul lunii februarie 2025 la Muzeul Militar Național “Regele Ferdinand I” – Pușca ZB model 1924 cu luneta I.O.R.

Puștile cu lunetă au început să fie folosite în timpul Primului Război Mondial. Inițial au fost utilizate puști de vânătoare sau de tir, dar mai apoi au apărut variante ale armelor regulamentare dotate cu lunete. Aceste arme au fost mai răspândite în războiul de tranșee de pe Frontul de Vest unde erau eficiente în a acoperi „no man’s land”, în timp ce armatele aflate față în față căutau să obțină orice avantaj care le-ar fi permis ieșirea din blocajul cauzat de războiul de poziție. Introducerea armelor cu lunetă în armatele acelor vremuri a variat de la programe de dotare bine puse la punct, cum aveau Germania și Marea Britanie, la abordări mai puțin bine definite, în cazul Franței sau complet ignorate în cazul imperiului țarist.

Apariția armelor cu lunetă s-a produs în primii ani de conflict, când armata română se afla în perioada de neutralitate și nu avea acces la cele mai noi tehnologii ale tehnicii militare. Această perioadă a fost urmată de intrarea grăbită în război, trupele române confruntându-se cu mari lipsuri în privința dotării cu armament și echipament în cursul campaniilor din anii 1916-1917, când puștile cu lunetă nu mai puteau reprezenta un avantaj sau o necesitate. Cu toate că Primul Război Mondial a fost primul conflict în care puștile cu lunetă își fac apariția și își dovedesc utilitatea, rolul acestor arme nu a fost pe deplin apreciat de către autoritățile militare ale vremii.

În perioada interbelică puține armate au dezvoltat această armă și specialitate, majoritatea țărilor rămânând la tacticile introduse la finalul Primului Război Mondial. Un caz aparte este reprezentat de Rusia Sovietică, deși în timpul Primului Război Mondial în armata imperială rusă nu a folosit arme cu lunetă. În perioada interbelică, Armata Roșie aflându-se într-un amplu proces de modernizare, a adoptat un nou model de pușcă, „Mosin-Nagant” model 1891/30, iar la scurt timp era introdusă și o variantă cu lunetă a acestei arme. În același timp, era demarat un program de pregătire tehnică și tactică pentru trăgătorii puștilor cu lunetă.

Perioada interbelică a însemnat o perioadă dificilă pentru armata română datorită echipării foarte eterogene, mai ales în privința armamentului de infanterie. De aceea, dotarea cu o armă cu lunetă nu a fost luată în considerare. Abia în anul 1938 România a adoptat o armă nouă, modernă, ce urma să înlocuiască toate puștile și carabinele aflate în serviciu la data respectivă. Arma aleasă era pușca „ZB” model 1924, fabricată în Cehoslovacia, la uzinele Zbrojovka Brno, existând dorința de a o putea fabrica și pe plan local, așa cum se întâmplase cu pușca mitralieră „ZB” model 1930, a cărei licență fusese cumpărată de la același producător. Dar evenimentele care au urmat, anexarea vestului Cehoslovaciei (Boemia și Moravia) de către Germania nazistă și mai apoi începerea războiului, au făcut ca România să nu mai poată să înceapă producția internă a puștilor „ZB”. Cu toate acestea, armata română a reușit să cumpere de la compania cehă circa 700.000 de puști „ZB” model 1924, în trei contracte separate, eșalonate în perioada 1938-1941. Astfel s-a reușit echiparea majorității trupelor operative ce participau activ la lupte cu acest model de armă.

În campania din anul 1941 armata română a participat, pentru prima dată de la finalul Primului Război Mondial, la un conflict pe scară largă. Armata Roșie cu care se confrunta dispunea de o echipare, cel puțin din punct de vedere cantitativ, superioară armatei române. Astfel soldații români au intrat în contact cu trupele sovietice dotate, printre altele, și cu numeroase puști cu lunetă. Programul armatei sovietice, desfășurat de-a lungul unui întreg deceniu, de a utiliza în luptă cât mai multe arme cu lunetă s-a dovedit de succes, însă militarii români au constatat că și armata germană, cu care eram aliați, folosea puști cu lunetă. Necesitatea și importanța armelor cu lunetă a fost subliniată și de mareșalul Ion Antonescu care, în ianuarie 1942, a ordonat dezvoltarea și adoptarea unei lunete pentru pușca „ZB” aflată în serviciu. Până în primăvara anului 1942 s-au testat deja două modele de lunete proiectate de căpitanul inginer optician Raul M. Șeptilici, de la Direcția Tehnică, produse de I.O.R. (Industria Optică Română). Cele două lunete propuse, una de tip „mare”, cu mărire de 6 ori și „mică”, cu mărire de 4 ori, au fost fixate pe puști „ZB” adaptate de Arsenalul Armatei, cu suporți speciali. În urma testelor, un număr de 2.000 de lunete produse în serie, dezvoltate din prototipul de tip „mic”, au fost comandate în iunie 1942. Acestea urmau să fie montate pe puști „ZB” la Arsenalul Armatei. În luna mai 1944, într-un raport adresat mareșalului Ion Antonescu era menționată o comandă de 7.000 de puști „ZB” cu lunetă, din care doar 1.810 au fost livrate la marile unități. Este foarte posibil ca în cursul anului 1943 cele 2.000 de arme modificate să fi fost distribuite la trupe și în baza experiențelor de pe front să li se fi adus îmbunătățiri. Este posibil ca, în total, să fi fost produse circa 9.000 de puști „ZB” cu lunetă pe tot parcursul războiului. Necesarul pentru aceste arme a fost suplinit prin capturi și arme primite de la aliați, deoarece există fotografii cu soldați români folosind atât puști rusești cu lunetă cât și arme germane echipate cu aparate de ochire la distanță.

Din analiza dotării armatei române cu astfel de dispozitive rezultă că primul lot, de 2.000 de lunete, a fost diferit de comanda ulterioară de 7.000 de lunete, deoarece există, în mod evident, clar două tipuri de sisteme de fixare a lunetelor, unul mai puțin întâlnit, cu două picioare separate, iar celălalt, mai comun, cu o punte ce leagă cele două picioare și include un reglaj în direcție al lunetei. Timpul foarte scurt de pregătire al unui prototip, în primăvara anului 1942, se explică prin faptul că luneta I.O.R., proiectată de căpitanul Raul Șeptilici, era puternic inspirată de luneta rusească „PEM”, dar având serie de simplificări. Blocul central este partea cea mai ușor de recunoscut, dar și acesta a fost simplificat, renunțându-se la dispozitivul de reglaj manual, în direcție, al reticului, acesta fiind înlocuit de un șurub. De asemenea, cele două tuburi ale lunetei erau de diametru interior constant, astfel prelucrarea mecanică fiind ușurată. Sistemul de montare la armă era destul de rudimentar, deoarece acesta nu permitea reglarea în direcție (în plan orizontal). Ca urmare, pentru a potrivi luneta cu țeva era folosit, exclusiv, reglajul reticului. Acest compromis crea o problemă pentru anumite arme, deoarece, în cazul unor combinații reticulul nu mai era centrat în lunetă, fapt observat și în cazul exemplarelor din colecția muzeului, unde reticulul este vizibil descentrat. Varianta a doua a lunetei pentru puștile „ZB” prezintă îmbunătățiri importante a sistemului de montare. Fixarea la armă este acum în „coadă de rândunică”, mult mai robustă și se adaugă un reglaj în direcție. Aceste schimbări au dus la ridicarea cu aproape 2 cm a axului lunetei și la o greutate considerabil mai mare. Modificarea armelor s-a făcut la Arsenalul Armatei folosind puști noi, aflate în depozit. Pentru prima serie de lunete cel mai probabil s-au folosit puști „ZB” model 1924 din ultima comandă sosită în țară. Armele modificate cu al doilea tip de fixare al lunetei au serii diverse, ceea ce înseamnă că s-au folosit nu doar puști noi, nedistribuite, ci și arme reparate, seriile fiind din toate cele trei comenzi.

Arma prezentată astăzi ca „exponat al lunii” este o pușcă „ZB” model 1924, dotată cu lunetă produsă în primul lot, având în vedere că luneta are unele detalii rare ale acestor dispozitive. Marcajul lunetei este făcut pe tubul din spate al acesteia, numărul de serie fiind 0445, iar tubul din față este și el diferit, partea din față având diametrul mai mare, 31 mm, care apoi se reduce printr-o trecere rotunjită, la 30 mm, diametrul de prindere. În spatele inelului de fixare anterior se observă un alt detaliu timpuriu al lunetelor, anume lipsa numărului de pe tubul din față al lunetei. Rolul acelui umăr, de imobilizare al lunetei în suport, este preluat de un tub ce este instalat pe tubul anterior, fără a fi fixat, dar care împiedică mișcarea înainte a lunetei pe suport, în timpul reculului. Cea mai importantă diferență a lunetelor timpurii este sistemul de montare cu două picioare separate. Luneta a fost simplificată chiar din timpul primei serii de producție, principala modificare fiind la tubul din față care are diametrul constant de la partea din față până la primul inel, unde se micșorează creând o degajare în care să se așeze inelul, urmat de un umăr pronunțat cu rolul de a absorbi forța reculului în timpul tragerii. De asemenea marcajele lunetei sunt mutate de pe tubul din spate pe blocul central, la partea superioară. Modificările lunetei și ale sistemului de fixare se pot observa prin comparația cu luneta separată ce exemplifică diferențele atât între lunete, dar mai ales dintre sistemele de fixare la armă.

Muzeograf Mihnea Șerbănescu