București: expoziția tematică „Hanurile uitate ale Bucureștilor“

Vizitând noua expoziție, veți descoperi captivanta poveste a unor hanuri bucureștene ridicate în secolele XVII – XIX, astăzi dispărute în mare parte.

Așezate în inima târgurilor comerciale sau în apropierea lor, hanurile au impulsionat activitatea comercială și meșteșugărească datorită fluxului de mărfuri sosite de peste hotare, fiind apreciate din acest punct de vedere drept veritabile bastioane ale comerțului.

Spre deosebire de hanurile înșirate de-a lungul drumurilor, care serveau ca loc de popas pentru călătorii aflați în tranzit, cele din marile orașe ofereau nu doar camere de închiriat, ci și prăvălii și pivnițe pentru vânzarea și depozitarea mărfurilor negustorești. În ciuda găzduirii unor activități variate și dinamice, o mare parte dintre aceste construcții au avut un caracter efemer, puține fiind adaptate standardelor moderne și supraviețuind trecerii timpului, cu excepții notabile precum Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei sau Hanul Hagi Tudorache.

Prima mențiune despre existența hanurilor în București i-a aparținut călătorului turc Evliya Çelebi, care a vizitat orașul la jumătatea secolului al XVII-lea și care a notat că acesta avea „șapte hanuri pentru negustori“ și „un caravan-serai, asemenea unui han, cu 50 de odăi, așezat dincolo de râul Dâmbovița“. Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), oferă descrierea unui han: ,,un loc înconjurat cu ziduri, iar jur împrejur sunt dugheni boltite […] ținute de negustori creștini sau turci, cari plătesc o chirie lunară intendentului, care are și însărcinarea să încuie, seara, porțile hanului pentru siguranța mărfurilor”.

Majoritatea hanurilor bucureștene aveau formă patrulateră, cu o curte interioară, iar accesul se făcea prin una sau două porți ce se ferecau din interior noaptea sau în caz de pericol. Zidurile masive, cu ferestre de mici dimensiuni la etaj și intrarea întărită prin legături din fier, erau necesare pentru asigurarea protecției mărfurilor și a negustorilor într-o perioadă în care conflictele armate, jafurile și dezastrele naturale erau frecvente. Hanul era compus dintr-o serie de pivnițe adânci unde se depozitau mărfurile, deasupra cărora se aflau prăvăliile ce aveau accesul prin curte. La etaj se înșirau camerele de locuit, ale căror uși și ferestre erau orientate spre o galerie deschisă, sprijinită pe stâlpi. Legătura dintre parter, etaj și curtea interioară se realiza de cele mai multe ori cu ajutorul unor scări late, lucrate din lemn. Grajdurile, șoproanele, magaziile și bucătăriile se aflau de obicei în corpuri distincte așezate în jurul curții, la distanță de spațiile destinate locuirii și comerțului.

S-a apreciat că Bucureștiul ar fi avut circa 145 de hanuri, dar extrem de puține și-au lăsat amprenta în istorie. În general, hanurile erau numite după cel care le-a construit – Hanul Șerban Vodă, Hanul Constantin Vodă, Hanul lui Manuc, Hanul Damaris, Hanul Filipescu sau după mănăstirea căreia îi aparțineau – Sf. Gheorghe, Sf. Ioan cel Mare, Sf. Ecaterina, Sf. Spiridon. Unele purtau nume colocviale, precum porecla proprietarului – Hanul Înjugă Urs, Hanul lui Urlă-n Sus, numele zonei în care fusese construit – Hanul de la Băneasa, culoarea pereților – Hanul Roșu, Hanul Verde, Hanul Galben sau denumirea vreunui aspect caracteristic – Hanul cu Tei.

Numărul lor exact este greu de stabilit deoarece în afara marilor edificii ridicate de domnitori, mănăstiri sau mari negustori în zona centrală a orașului, existau în apropierea drumurilor care veneau din provincie și în aproape toate mahalalele și construcții de mai mici dimensiuni care au avut o existență scurtă.

Cercetările arheologice din ultimii ani din București au scos la lumină structuri de zid și materiale arheologice identificate ca aparținând unor astfel de hanuri. Expoziția include o parte dintre rezultatele acestor cercetări, puse în relație cu documente din epocă, însemnări, planuri, litografii, picturi, fotografii și piese de colecție, care împreună vor introduce vizitatorul în fascinantul univers al hanurilor bucureștene.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub termenul de „han“ întâlnim și o serie de cârciumi care ofereau și camere de dormit. Vechile hanuri dispar în urma dezastrelor naturale și reamenajării urbanistice a capitalei. Negustorii și călătorii încep să prefere clădiri noi și moderne, cu spații de comercializare mult mai generoase și cu un confort sporit. Astfel, se încheie acest capitol al Bucureștiului oriental al caravanseraiurilor, al hanurilor ca nuclee de dezvoltare urbană.

Cele care s-au adaptat și astfel au rezistat își păstrează farmecul, iar povestea lor continuă să fascineze și poartă în contemporaneitate secvențele urbane de odinioară desfășurate între zidurile lor.

Curatori:
dr. Raluca Moței, arheolog, Biroul Istorie Veche și Medievală,
drd. Gabriel Constantin, muzeograf, Biroul Istorie Modernă și Contemporană,
Secția Istorie a MMB