București: Sejur la MARe. Roman Tolici. ”There is no Hope”, 2014, Colecția Avi Cicirean. 27 nov. 2020 – 27 ian. 2021.

27 nov. 2020 – 27 ian. 2021.
Acces în prețul biletului de muzeu.

***
”Roman Tolici. Realismul editat
There Is No Hope, 2014, ulei pe pânză, 242x150cm

Suprarealismul lui Roman Tolici nu e o farsă indusă privirii (trompe l’œil), ci un joc adresat schemelor comune de gândire. Imaginile propuse de Tolici completează lumea, din care ies la iveală așteptări, proiecții sau reflecții despre realitatea mentală și emoțională, suprapusă imperfect peste cea fizică.

Secționând realitatea în cadre alese, căutate, cântărite, Tolici ajunge să integreze nefamiliarul din jurul său, transformându-l în familiar.

Pe parcursul anilor 2000, figurativul câștigă în popularitate la Cluj, centru artistic care devine o contrapondere pentru Capitală. Direcția realistă clujeană vizează banalitatea cotidianului, pătat de griul erei ex-comuniste, încă intoxicat de frică și lipsit de perspectivă (Mircea Suciu, Șerban Savu ș.a.).

Spre deosebire de artiștii clujeni, artiștii bucureșteni care definesc falia artistică a începutului de secol caricaturizează realitatea, fie că o fac în tușe brutale, tip bad painting (Comănescu, Gorzo), fie că o fac cu grijă pentru detaliu și contur (Suzana Dan, Alexandru Rădvan). Generația ulterioară (Anghelescu, Ungureanu, Cernea etc.) se retrage din realitate în lumea interioară, într-un melanj de imagini fictive, onirice și filmice, trasând axe reversibile între viitorul ultratehnologizat și trecutul melancolic, între dorințe și spaime.

Roman Tolici, artist basarabean școlit la București, se plasează în zona cea mai accesibilă și totuși cea mai puțin frecventată a figurativului: el mizează pe realitatea ușor transformată, compusă din imagini cu schepsis – o documentare trucată a realității. Spre deosebire de alți colegi bucureșteni de generație, el respectă cu meticulozitate imaginile capturate de aparatul foto. În același timp, se diferențiază de tipicul Școlii de la Cluj prin maniera în care retușază aceste imagini, le intensifică, le scutură de tonurile palide ale vieții de zi cu zi. Se distanțează de colegii de generație (atât clujeni, cât și bucureșteni) prin previzibilitatea implauzibilului și prin atractivitatea imediată a imaginii. Tolici selectează pedant, cu metodă, cadre neproblematice din realitatea înconjurătoare pe care le mixează în compoziții personale, scenice, ușor stranii și cu precădere agreabile.

Răsărit de soare (2004), din colecția permanentă a muzeului este înlocuit pentru următoarele două luni cu There Is No Hope, parte din seria Simulacrum (2014-2015) – o serie despre absența, inexistența sau falsitatea (There Is No…) speranței, a viitorului și a trecutului, a adevărului, a dreptei căi sau a dragostei. Speranța este anulată, valorile sunt trucate, iar nevoile fundamentale amăgite, așa cum ochiul este parțial amăgit de figurile compuse din linii sinuoase și împletite sau perfect perpendiculare, precum și de multitudinea de fragmente amestecate ale unor imagini în descompunere.

Tolici propune aceeași linie de decodificare a reprezentărilor vizuale în ambele lucrări expuse la MARe: prin confuzia și descumpănirea dată de elementele din prim plan (două schelete în Răsărit de soare și blocul care se destructurează în There Is No Hope), prezentate însă într-o aură lejeră, pozitivă (lumina incandescentă care încălzește registrul inferior al lucrării în Răsărit de soare sau cerul senin din There Is No Hope).

There Is No Hope devine o sinecdocă vizuală pentru însingurare, alienare și deznădejde, întocmai cum lucrarea vecină în cadrul expozițional, The Visible Effort de Ștefan Ungureanu este o sinecdocă a inutilității acțiunilor umane. Dar forma vizuală pe care o capătă la Tolici „lipsa de speranță” are ceva atrăgător, dezirabil, deschis, dat de familiaritatea și amplitudinea perspectivei.

Prin hiperrealismul pe care mizează Roman Tolici, cadre din realitate sunt editate ducând la suprapunerea a multiple straturi semantice. Blocul din There Is No Hope poate fi privit ca imagine a sinelui, alcătuit din miriade de fragmente în ipostaze diverse. Rigiditatea blocului e o metonimie a rigidității și artificialității societății, iar ordinea lipsită de noimă din camerele care compun partea superioară a blocului apare ca o priveliște haotică în ansamblu, deși aparent ordonată, a vieții de zi cu zi.

Incongruența vizuală implică incongruența motivațiilor psihice umane pe urma cărora fiecare dintre noi clădește cu o mână pentru a distruge cu cealaltă, fără speranță. Lucrările lui Tolici sunt precum ficțiunile scriitoricești, în care mintea este liniștită de cadrul familiar pe care naratorul îl redă cu răbdare, ca apoi, prin inserarea unei bucăți de irealitate, să fie răstălmăcit datul și, pe nesimțite, receptorul să fie determinat să asimileze surpriza.

Efectul estetic scontat este acela de punere realistă în scenă a ceea ce nu este, a ceea ce poate fi gândit și imaginat, dar cel mai adesea nu poate fi văzut cu ochii deschiși, fiindcă nu poate fi întâlnit în lumea exterioară ca atare, deși pare că îi aparține acesteia. Tolici, chiar și atunci când pictează despre alienare oferă un antidot alienării. Comentând prin devieri vizuale imaginea dată (realitatea), acea bucată de realitate devine familiară, convertită în ceva plauzibil, la care avem dreptul, și care ajunge să ne aparțină.” (text de Antonia Iordache, curator, MARe).