„La ceas oprit de lege și de datini” – Evocare Nicolae Labiș la Muzeul Naţional al Literaturii Române

În ajun de Sfântul Nicolae, la 5 decembrie 2018, de la ora 18.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu, nr. 8 (în spatele Bisericii Albe), Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la un eveniment dedicat memoriei poetului Nicolae Labiş, de la a cărui naștere se împlinesc 83 de ani anul acesta, la 2 decembrie. Poemul „Moartea căprioarei”, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii.

La evenimentul numit simplu „La ceas oprit de lege și de datini”, invitați să evoce amintirea poetului sunt Catrinel Dumitrescu, Vlad Rădescu, Doina Lavric Parghel, Zoltan Octavian Butuc și Dan Gabăr.

Satul Poiana Mărului, comuna Mălini, care în prezent aparţine judeţului Suceava, și-a lăsat amprenta în sufletul lui Nicolae Labiș, dar și reciproca este valabilă. Străbunica sa, Zamfira Blendea (bunica mamei sale, Ana-Profira), era înrudită cu Ştefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl poetului, era fiu de brigadier silvic – ceea ce explică preocuparea pentru vânătoare – şi a fost și învăţător. În timpul celui de-al doilea război mondial s-au refugiat în comuna Mihăileşti, lângă Câmpulung Muscel. În 1945, întreaga familie a revenit la Mălini, ridicând o locuinţă nouă, astăzi Casa Memorială „Nicolae Labiş”.

În septembrie 1952, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş este admis la „Şcoala de literatură”. Probabil, nu s-a gândit că prin Bucureşti trec tramvaie care deraiează destine şi rămân în istoria Literaturii. Prezenţa unui poet de talentul lui Labiş, crescut la şcoala convingerilor comuniste, a fost o binefacere pentru regim, ca atare, a fost omagiat cum se cuvine de critica literară. I-a fost recunoscută valoarea, deşi Labiş nu a scris nici o poezie cu dedicaţie către Lenin sau Stalin. În 1953, i s-au imputat „abateri de la morala şi disciplina şcolii”, pentru că lectura cărţi „retrograde”, sancţionate de autorităţi. Labiş era incontestabil liderul generaţiei sale.

Cei 20 de ani, Labiş i-a sărbătorit singur, într-o cameră de hotel, impersonală şi rece. În decembrie 1956, într-un București care dormea netulburat, cu străzi pustii, amorţite de ger, după o ofrandă generoasă depusă pe altarul lui Bachus, poetul de 21 de ani traversează pentru ultima dată strada.

„Labiş avea conştiinţa propriei valori într-un grad atât de înalt, încât îşi ştia locul şi greutatea în cultura timpului şi îşi dispreţuia prea mult, virtual, virtualii judecători, spre a crede în posibilitatea de a se lăsa învins de imundele lor viclenii. Avea conştiinţa luptătorului înzestrat şi loial, pentru care nu exista la capătul drumului decât biruinţa,” Scria Gheorghe Tomozei în „… Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, 1985.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
Vă așteptăm!