Muzeul Municipiului București vă invită să vizitați expoziția tematică „Primii Cantacuzini în patrimoniul Muzeului Municipiului București”

După întâmplările suferite de înaintașii Mihail „Șaitanoglu” Cantacuzino (1515-1578), mare cămăraș al ocnelor imperiale și mare domestic al Patriarhiei din Constantinopol, considerat „negustorul de frunte al Impăratului turcesc” sau „cel dintâiu și cel mai stimat dintre toții grecii din Constantinopol și chiar dintre frânci”, asasinat din porunca sultanului în impunătorul său palat de la Anchialos, și Andronic, fiul său, care a ocupat dregătoriile de mare vistier (1591-1592 și 1599-1600) și de mare ban (1593), obținute în urma susținerii lui Mihai Viteazul la conducerea Țării Românești, dar și implicat în semnarea Tratatului din 1599, întemnițat și apoi trecut în lumea celor drepți, restul familiei s-a refugiat în insula Creta, în așteptarea liniștirii vremurilor tulburi la care erau martori. Peste aproximativ un deceniu, fiii lui Andronic, respectiv Iordache, Toma, și Dimitrie s-au stabilit în Moldova, în timp ce Constantin a ales Țara Românească.

În urma căsătoriei cu Domnița Elina sau Ilinca, cum i se spunea în „casă”, fiica cea mică a voievodului Radu Șerban și a Elinei, fiica lui Udriște banul din Mărgineni, soră a viitorul domn Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino și-a început ascensiunea în dregătoriile muntene. Pentru început, a ocupat demnitatea de mare postelnic (1625-1627), în timpul domniei lui Alexandru Coconul vv., apoi a fost mare paharnic (1629) în timpul lui Alexandru Iliaș vv., după care a revenit în rangul de mare postelnic (1632-1654), în timpul lui Matei Vodă Basarab, fiind de altfel singurul boier care a exercitat vreme îndelungată o singură dregătorie. Pentru scurt timp a deținut și dregătoria de mare logofăt (1658) în timpul lui Mihnea al III-lea Radu vv., cu care a și intrat în conflict, sub bănuiala de a-i fi ostil domnului față de planurile sale antiotomane, fiind nevoit să se refugieze în Transilvania, de unde a fost extrădat și judecat de turci. Cu abilitate a reușit, pe moment, să scape de acuzația de hiclenie. A fost executat, prin ștrangulare, fără judecată în Divan, în trapeza Mănăstirii Snagov în 20/30 dec. 1663, în urma intrigilor țesute de chiar rudele sale, Stroe Leurdeanu și Dumitrașco Cantacuzino (Țarigrădeanu), sub pretextul că ar fi complotat împotriva domnului Grigore I Ghica (1660-1664 și 1672-1673), în timpul când acesta se afla în campania otomană asupra Ungariei Superioare, din vara și toamna anului 1663.

Pe lângă averea personală, moștenită și agonisită, postelnicul a beneficiat, prin zestrea soției, și de averea Craioveștilor și a Mărginenilor, fapt ce i-a permis să-și înrudească pe cei 11 copii ai săi – șase băieți (Drăghici, Șerban, Constantin, Mihai, Matei și Iordache) și cinci fiice (Marica, Ancuța, Stanca, Ilinca și Bălașa), cu cele mai de „vază” familii boierești muntene și moldovene, precum Buicescu, Băjescu, Buhuș, Grădișteanu, Fărcășanu, Filipescu, Crețulescu, Brâncoveanu, Catargi, Corbeanu, Ghețea, Mogoșescu, Drugănescu etc.

Cu o educație deosebită, postelnicul Constantin Cantacuzino a fost un mare iubitor de carte, care a strâns o impresionantă colecție de cărți, apreciată de însuși Anton Maria del Chiaro, cuprinzând opere latinești sau manuscrise grecești, unele dăruite chiar de Panaiot Nicoussios, mare dragoman al Porții. Având întinse relații economice și diplomatice, ca și respectul de care se bucura, mai ales, din partea turcilor, postelnicul Cantacuzino a fost socotit în epocă „sfetnicul de credință” al voievodului Matei Basarab, fiind o personalitate „dominantă a politicii românești” din cursul veacului al XVII-lea. La rândul ei, Elina a dovedit deosebite calități – iertătoare față de ucigașii soțului ei, tenace în salvarea „casei” după dispariția stâlpului familiei, prudentă în împărțirea averii între copiii ei, iubitoare față de băieți, pe care îi sfătuia cu blândețe să se „aibă ca frații”, bărbătoasă prin călătoria făcută la Locurile Sfinte în anul 1682, alături de fiul Mihai spătarul.

Deși viața nu le-a fost întocmai liniștită, mai ales după trecerea în lumea celor drepți a lui Matei Vodă, fiii marelui postelnic și ai Elinei, la rândul lor, s-au remarcat prin deținerea unor mari dregătorii, fiind de altfel un caz unic în istoria Munteniei. Primul născut, Drăghici (Mărgineanu) reprezenta simbolul înțelepciunii și al cumpătării; Șerban, prin ambiție și diplomație, a urcat treptele măririi până la tronul domnesc al Țării Românești; Constantin stolnicul s-a dovedit cel mai învățat om al vremii sale; Mihai spătarul (Mărgineanu), mai dornic de averi, a ctitorit „multe și frumoase zidiri” de bolnițe tămăduitoare sau lăcașuri de cult și de educație; Matei aga și-a împărțit scurta viață între cărți și închinăciune, în vreme ce mezinul familiei, Iordache, și-a încercat „pana în tălmăciri pre limbă rumânească”. De asemenea, fiicele au fost soții și mame de mari dregători.

Proiectul expozițional își propune să prezinte publicului înscrisuri în care membrii familiei Cantacuzino sunt menționați în calitate de martori, prin dregătoriile avute în cadrul Sfatului domnesc, apoi sunt prezenți în diversele tranzacții pe care le-au încheiat, dar au fost și emitenți de hrisoave sau de porunci, așa după cum este cazul lui Șerban Cantacuzino vv. și al lui Ștefan Cantacuzino vv. Totodată, nu sunt neglijate nici tipăriturile – Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino, ca și Istoria politică și geografică a Țării Românești, apărută în limba greacă, la Viena, în 1806, la care iluștrii reprezentanți ai acestei familii și-a adus o substanțială contribuție.

Expoziția „Primii Cantacuzini în patrimoniul Muzeului Municipiului București” va putea fi vizitată până la data de 27 iulie 2025.

Curator: Grina-Mihaela Rafailă, Compartiment Istorie Modernă și Contemporană, Secția Arheologie Sistematică și Istorie, MMB