Online „Comorile lăzilor de zestre” – februarie – Calea ocolită, simbol toponimic al iilor din colecția Minovici

Calea ocolită, simbol toponimic al iilor din colecția Minovici

În luna februarie, continuăm seria „Comorilor lăzilor de zestre” cu o piesă de mare preț din interiorul acestora: ia – cămașa rezervată femeii, suport al unei decorații variate de mare amploare și talent. Cămașa albă, croită simplu, din pânză țesută din fibre de in, bumbac sau chiar borangic, este un simbol cultural românesc asociat industriei casnice. Croirea și decorarea iilor au fost cu precădere rezervate femeii în societatea tradițională, fiind așadar îndeletniciri feminine. Pânza albă a iei a devenit, de-a lungul timpului, în existența sa milenară, un refugiu al culorii, al semnificației, o instanță narativă, fiind menită a transmite mesaje despre lumea purtătoarei, despre credințele societății în care trăiește, cât și despre aderența ei la acestea. În arta coaserii, fiecare femeie a căutat să se exprime, într-un cadru deja dat, în forme și sugestii cât mai personale, unice. Dedicăm, așadar, o privire decorațiunii – care poate spune povești, poate transmite vizual concepte cuprinse în interiorul gândirii noastre. Am ales simbolul numit „calea ocolită”, motiv decorativ de o mare gravitate, trădând o psihologie adâncă a decoratorului, confruntat cu o mare provocare: aceea a chestionării sensului vieții. Ce este calea omului în viață? un miraj al liberului arbitru, un fapt deja scris, incorigibil?

În capitolul dedicat semanticii ornamentale din lucrarea Ornamentică tradițională comparată, Nicolae Dunăre atenționează asupra existenței unor semne încărcate cu înțeles, încorporate valorilor generale ale vieții comunitare. Altfel spus, dacă unele motive poartă un singur sens, cel propriu, (precum cele florale, să zicem), motivele încărcate cu sens câștigă așadar o dublă însemnătate. Acest tip de motiv apare întâi într-un context limitat, după care începe să fie văzut, decodificat și înțeles de întreaga comunitate care îl și adoptă ulterior. Acest pas evolutiv în cadrul decorului reprezintă „depășirea vechii interpretări figurative și simbolice predominant mitologică, sacrală, către o modalitate de interpretare figurativ profană, realistă”. Intervine, așadar, și fantezia creatoare a cusătoarei, marcată de credințele sale și ale comunității.

Motivele-semn pot să fie elemente abastracte, concrete, realiste sau simbolice: precum cele cosmologice, geomorfe, fitomorfe, zoomorfe, sau antropomorfe.

Tocmai aceste motive-semne de natură geomorfă sau toponimică ne interesează. Dincolo de cuvintele mari, acestea sunt, de fapt, reprezentări ale formelor de relief: râuri, poteci, căi trasate de om. Transpuse ornamental, formele toponimice poartă multe denumiri, în funcție de zonă: căle ocolită, potecuță, șuvoi, șuvoiaș, pârâu, râu, val, unda apei. Acestea grăiesc despre experiența omului în mijlocul naturii. De pildă, explicația dată de o bătrână cu privire la însemnătatea motivului decorativ este lămuritoare, trădând un obicei al comunității: „Când urcăm dealurile, fie că e făcută căliță ori nu, noi pășim în formă de căliță ocolită, ca și felurile pe care le coasem ori le alegem pe cămășile și pe tindeiele noastre”.

Cum recunoaștem calea rătăcită? Cea mai simplă reprezentare se înfățișează ca o linie frântă sau ondulată, ca un val. Acestei reprezentări elementare, i se pot adăuga, după iscusința creatorului, numeroase atribute, în funcție de tehnica de execuție și de material. Astfel, linia poate să fie mai grăitoare sau trasată cu mai puțin meșteșug, i se pot alătura numeroase alte motive: puncte, ochi, flori și frunze. Constatin Prut arată cum motivul „calea rătăcită” apare încă din vechime pe diverse obiecte: de pildă, din perioada neoliticului, se păstrează Figurina mare de la Vădastra, care prezintă un labirint scrijelit pe piept, a cărui reprezentare se leagă de o veche credință conform căreia forța umană stă așezată în piept. Motivul lua în vechime mai ales forma de spirală, având un mai definit caracter legat de spiritualitate, sau de meandru, sugerând „un drum imaginar într-o călătorie imaginară într-un spațiu imaginar din care spiritul uman se poate întoarce cu anumite îmbunătățiri”. Reprezentarea meandrului are adesea o conotație negativă, a imposibilității de a depăși lupta dintre bine și rău, dar poate sugera și triumful asupra răului. Este o reprezentare legată de călătoria între lumi, în spațiul subteran, nocturnul. În acest context merită să ne amintim și de experiențele de autospânzurare ale dr. Nicolae Minovici, călător între cele două lumi, în scopul cunoașterii științifice.

Spiralarea motivului introduce un caracter legat de nemurire, de călătorie către viața de dincolo, sugerând aspirația sufletului către infinit. Spirala reprezintă, în contrast cu meandrul, principii diurne, solare. Însemnul este totodată unul al mișcării, care e o constantă necesară a vieții (mișcarea astrelor, a păstorilor la munte). Pentru Prut, aceste reprezentări trădează o „comună orientare spre depășirea contingentului, o dispoziție a spiritului nostru de a accede, printr-un susținut efort cognitiv, spre realitățile lumii, ca și spre propriile sale realități”. Calea a mai căpătat și semnificația cosmomorfă de fulger – redat în linii frânte, sau aceea de succesiune a zilelor și nopților – prin curba ondulatorie. Spirala și meandrul, pierzându-și în timp cursivitatea, au ajuns să fie redate mai degrabă fragmentar în arta populară supusă reactualizării continue. Așa s-au născut diversele forme (și denumiri) pe care le ia până azi calea rătăcită.

Atenție, calea poate fi ocolită sau rătăcită! Mai poartă și alte denumiri cu încărcături negative: cale încurcată, drum pierdut, cărare pierdută, cale șerpuită. Atunci, câștigă serioase implicații de ordin moral și comportamental, cât și caracteristici exterioare voinței umane, atribuite forțelor răului – șarpelui de pildă. Călătoria inițiatică este, de altfel, unul dintre pretextele basmului popular, pentru a înfățișa formarea individului, prin numeroase încercări, impuse de forțe bune și rele. Construirea caracterului ține de răspunsul și de alegerile eroului în fața acestor impasuri, iar călătoria cu obstacole se dovedește un rău necesar.

Regăsim ornamentul pe cămăși din toate regiunile: situat la pumnarii cămășilor din din Argeș, Târnave, Valea Sebeșului, Hunedoara, Oltenia; pe umerii cămășilor în Argeș, Țara Loviștei, Mărginimea Sibiului, Muscel. Apare pe costumul tradițional în mai toate zonele. Fetele mari, ajunse la vârsta de măritat, poartă motivul, pierdut printre altele: călița ocolită cu flori sau cu sori, calea apare lângă cârligul ciobanului, sau încojurată de zăluțe. Întâlnim motivul și la portul fetițelor: cămășile lor au ornamente liber desenate, de natură geometrică, precum călița ocolită cu flori, frunzulițe, ochișori. În fine, motivul decorativ nu aparține cu predilecție cămășilor, dar acolo câștigă, poate, cea mai înaltă formă plastică. Asta, dacă nu privim și simplitatea fermecătoare a ouălor bucovinene, de o eleganță cromatică și tehnică fără seamăn. Tot pe ouă pascale întâlnim motivul și în alte zone, în tratări mai puțin reușite, stângace, dar cuceritoare, elementul luând denumirea „ulițelor satului”. Calea apare pe ceramica gorjeană de la Horezu, pe marginea vaselor, și în arta pe lemn, la nivelul stâlpilor, furcilor, ș.a.m.d.

Pe numeroase din cămășile din colecția Minovici apare, în numeroasele sale forme, calea ocolită sau rătăcită. E în special cazul cămășilor sucevene, ce prezintă râuri subțiri pe mâneci, plasate oblic pe lățimea mânecii, pornind de la mânecă spre altiță.

Text: Manolache Mădălina

Surse:

*Constantin Prut, Calea rătăcită, Editura Meridiane, București, 1991.

*Marius Constantin Nistor, Ornamente și motive în arta decorării lemnului, Arhiva Someșană, II, 2003, seria III, 2003, pp. 322-343.

*Nicolae Dunăre, Ornamentică tradițională comparată, Editura Meridiane, București, 1979.