Ploiești: „Delir controlat” Expoziție de grafică Tudor Banuș

Un maestru: Tudor Banuș
[Mircea Cărtărescu ]

În peisajul atât de frământat, de haotic, de derutant al artelor vizuale contemporane, în care până și experții au dificultăți tot mai mari în a deosebi arta adevărată de impostură, în care cei mai mulți artiști trăiesc decade întregi dintr-o singură mutare în jocul infinit al imaginii, Tudor Banuș pare să păstreze o neobișnuită seninătate. Arta sa pare un bloc de gheață rămas netopit într-un vas care fierbe în clocot. Pentru că se bazează pe ingeniu, adică pe o forță a imaginației poetice fără margini, ca și pe o tehnică astăzi aproape dispărută, arta sa este fără timp și, prin urmare, nepieritoare. Nu e deloc întâmplător că, gândindu-mă la opera lui, găsesc apropieri cu eforturile unor artiști din cele mai îndepărtate epoci și locuri, de la Michelangelo și Parmigianino la Piranesi și Bernini, de la splendoarea lui Gustave Moreau la enigma lui Chirico și Magritte. Există, pare a ne spune fiecare copleșitor desen al lui Tudor Banuș, o artă cu A mare, o artă care nu se perimează.

Istoria artelor are, în timp, o formă pulsatilă, asemenea undelor care se-ntretaie și se despart, formând noduri și ventri succesivi: în noduri se concentrează formele limpezi, perfect focalizate, arta mare și sigură pe sine, pe când ventrii sunt epoci de căutare și anomie, în care încolțesc mugurii tuturor îndoielilor. Tudor Banuș este, prin tot ce face, un nod situat, paradoxal și tragic, în mijlocul celui mai vast ventru întâlnit vreodată, poate, în arta lumii.

Am auzit de multe ori spunându-se că Tudor Banuș pare să-și fi greșit secolul. Că, dac-ar fi trăit în marea epocă a manierismului european, care-a dat măsura cea mai deplină a omului problematic și labirintic, el ar fi fost, nu încape îndoială, un mare maestru încununat cu lauri, înconjurat de discipoli și ucenici, pictând, pentru aristocrația rafinată, plafoane alegorice în care-ar fi încifrat o ordine secretă a lumii. Desenul său de o minuție maniacală, dar și de o evidentă forță, ar fi fost admirat ca un miracol.

Nu mă-ndoiesc nici eu de toate acestea. Eu susțin însă că tocmai prezența sa într-o lume grăbită, materialistă, uitucă, incapabilă să mai rețină sau să mai admire vreuna dintre sutele de mii de „copii fără original”, după expresia lui Baudrillard, de care sunt pline muzeele de artă modernă, este un dar neașteptat, nesperat și nemeritat care ni se face, și pentru care trebuie să fim recunoscători. Aici, în post-modernitate, este adevăratul loc al lui Tudor Banuș.
Nu vreau să spun că arta era mai adevărată în epocile trecute, n-am nostalgii de acest fel, deși nu cred că vreun automobil va fi vreodată, după spusele cuiva, „mai frumos decât Victoria din Samothrace”. Cred, pur și simplu, în arta semnificativă, care continuă să spună ceva despre om, care continuă să aibă acces la rezervorul de trăire, înțelepciune și forme eterne al arhetipurilor. Desenele lui Tudor Banuș sunt cu atât mai semnificative astăzi, între instalații, artă ambientală, happening, scat, body art și toate celelalte figuri ale tranzienței, cu cât nu le seamănă formal. în spiritul lor, însă, ele oglindesc aceeași neliniște în fața spectacolului grotesc al lumii.

Am scris de multe ori aici cuvântul „pare”, pentru că el ilustrează un paradox pe care arta lui Tudor Banuș îl reflectă mai mult decât oricare alta: aflată sub specie aeternitatis, ea nu încetează nici o clipă să fie a epocii noastre.

Ilustrațiile sale, ale căror detalii au la rândul lor detalii amalgamate din alte detalii, sfidând privirea și necesitând o lupă care să-ngroașe lumina, prezintă oameni prinși în carcase de ceasornic, corăbii cu chip de om, femei crescând, asemenea lui Alice, până umplu case întregi și dau pe dinafară, arbori cosmici având soarele crescut ca un fruct pe trunchi. Metoda lor de generare e cea a visului dirijat, ce se ramifică în sinapse și încrengături nesfârșite. E cu neputință să rezumi viziunile paradisiac-infernale care te copleșesc ca o lume supraaglomerată, amintind în același timp de Bosch, de Escher, de Dali, dar nedesprinzându-se niciodată de lecția lui Michelangelo, cel mai ingenios dintre desenatorii moderni. Animale înțelepte, fetuși crescuți, alchimic, în atanoare, figuri ale descompunerii și ruinei, ziduri părăginite, cu medalioane și inscripții mâncate de licheni, citate din întreaga zestre imaginară a omului, de când există memoria, istoria și scrisul, toate formează lumea borgesiană a lui Tudor Banuș, un Aleph în care se oglindește universul.

Cum s-a întâmplat să mă împrietenesc cu Tudor încă din tinerețea noastră și să facem adesea un febril schimb de idei artistice, am ajuns, inevitabil, la o carte comună, de care sunt deosebit de mândru. „Enciclopedia zmeilor”, scrisă de mine între două volume ale romanului „Orbitor” ca să-mi aerisesc creierul cu câteva povești de consistența, gratuitatea și, sper, sclipirea curcubeană a baloanelor de săpun, a devenit o carte-cult pentru copiii și rafinații care-au deschis-o, abia după ce s-a înveșmântat în splendidele desene ale prietenului meu, care-a găsit echivalentul artistic perfect al prozelor mele. Zmeii mei și-au căpătat chipul prin pensula sa, lumile mele sub- și supraterane au căpătat o floră, o faună și nenumărate alte accesorii prin reveriile sale baroce și precise, crude și comice, arzătoare și înghețate, căci, dacă există vreun trop care să ilustreze ceea ce Hocke numea Homo Europaeus, acesta este oximoronul. Arta lui Tudor Banuș este oximoronică prin excelență, și astfel au devenit, prin forța lucrurilor, și zmeii mei.

Umane într-o epocă post-umană, făcute să ne-aducă aminte că și dacă vom deveni cyborgi sau vom trece cu totul în virtual ne vom păstra sufletul fără de care nu vom câștiga nimic câștigând lumea, desenele lui Tudor Banuș sunt o mărturie printre noi că maeștrii încă există, încă lucrează, și că-n jurul lor se-nvârtește încă sfera pieritoare pe care trăim.

Născut în 8 iulie 1947, Bucureşti. Diplomat în arhitectură. Studii de pictură la Şcoala Națională de Arte Frumoase din Paris. Stabilit în Paris din anul 1972.

A avut peste 60 de expoziţii personale în Franţa, Statele Unite, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Marea Britanie.

A ilustrat peste 25 cărţi de autori celebri printre care Jules Verne, fraţii Grimm, Thomas Jefferson, Jack London, Didier Decoin, Doris Lessing, Mircea Càrtàrescu, Ion Barbu, Serban foartà, etc.