România: Obiecte clasate în patrimoniul cultural naţional mobil, legate de Unire şi de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza

24 Ianuarie 1859

Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei a fost în primul rând un deziderat al întregii societăţi româneşti din aceste două principate, de la micii comercianţi şi ţărani până la elita intelectuală, declanşatoare şi coordonatoare a revoluţiei de la 1848 în toate cele trei principate române. Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Ţării Româneşti şi Moldovei este un produs al acestei elite româneşti, şcolite şi formate în centrele culturale din Franţa, Germania şi Italia, elită care a imprimat caracterul democratic şi modern al noului stat românesc, format chiar înaintea Germaniei şi Italiei moderne. Domnia sa, chiar dacă scurtă, a avut darul de a aşeza România pe temelii solide – dacă avem în vedere reformele sale şi instituţiile noi care au luat naştere sub domnia sa – şi de a crea premisele dezvoltării României de după abdicarea sa.

Parafrazându-l pe Nicolae Iorga referitor la Mihai Viteazul, nu putem gândi Unirea din 24 Ianuarie 1859 fără uriaşa personalitate a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost apreciat deopotrivă de masele populare româneşti (în special datorită reformei agrare dar şi a altor măsuri socio-economice, multe în premieră) şi de personalităţi străine cum ar fi Napoleon al III-lea, principele Serbiei Mihail Obrenovici, sultanii otomani Abdul-Medjid I şi Abdul-Aziz sau regele George I al Greciei.

Dorinţa românilor de a trăi într-un stat unitar data cu mult înainte de înfăptuirea unirii, ea fiind împiedicată de factori externi care nu agreau existenţa unui stat puternic. Românii din cele trei principate româneşti erau conştienţi că aparţineau aceluiaşi popor, încă din perioada întemeierii voievodatelor, fapt care a fost consemnat de cronicari şi de biserica ortodoxă prin vocea lui Maxim, mitropolit al Ţării Româneşti în vremea domniei lui Radu cel Mare. Transhumanţa şi pendularea românilor dintr-o parte în alta a Carpaţilor (posibilă de mai multe ori într-o singură generaţie) constantă şi permanentă în tot Evul Mediu românesc a stat la baza unităţii dintre românii de pe tot cuprinsul României moderne. Latinitatea românilor transilvăneni a fost folosită ca armă de rezistenţă împotriva maghiarizării. Dorinţa de unire a românilor într-un singur stat a fost exprimată clar în cadrul marii adunări de la Blaj din 1848 ca replică a încercării conducerii revoluţionarilor maghiari de a anexa Transilvania Ungariei. Alexandru Ioan Cuza şi ceilalţi membrii ai elitei paşoptiste româneşti – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, I. Heliade Rădulescu etc – au avut meritul de a simţi şi a veni în întâmpinarea acesui deziderat al poporului român, ajuns la mijlocul secolului XIX la un stadiu superior de dezvoltare. La 24 Ianuarie 1859 societatea românească era pe deplin pregătită pentru un astfel de eveniment.

La aniversarea unirii din 24 Ianuarie 1859, dorim să scoatem în evidenţă obiectele clasate în patrimoniul cultural naţional mobil, legate de Unire şi de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, aflate în custodia instituţiilor culturale româneşti. Dintre acestea se disting: Ordinul Unirii urma să fie instituit la împlinirea unei jumătăţi de deceniu de la Unire (24 Ianuarie 1864) dar a întâmpinat opoziţia în special a puterilor vecine: Imperiul otoman în primul rând dar Rusia ţaristă şi Imperiul habsburgic. Instituirea unui Ordin este un act de independenţă şi suveranitate, act ce contravenea statutului României în acel moment în ochii sultanului şi ai puterilor europene. Acest act politic în primul rând (instituirea unui ordin naţional) a trebuit amânat atunci, el având să fie instituit nu după mult timp, în momentul proclamării Independenţei, ocazie cu care a fost instituit Ordinul Steaua României, ordin care se trage direct din Ordinul Unirii – s-a schimbat doar cifra domnească şi deviza „GENERE ET CORDRES FRATRES”, pentru că la 9 Mai 1877 la conducere se afla principele Carol I iar Unirea era deja un act recunoscut, altele fiind acum năzuinţele societăţii româneşti. Instituirea Ordinului Unirii de către Alexandru Ioan Cuza s-a vrut a fi un prim act de independenţă şi suveranitate, făcut poate prea devreme, înainte ca dorobanţii şi roşiorii să-şi fi spus cuvântul la Griviţa şi Plevna.

Legat de Unire este şi tabloul Proclamarea Unirii, pictat în 1861 de Theodor Aman, pictură ce imortalizează momentul votării în Adunarea Electivă din dealul Mitropoliei a alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor Ţări Româneşti, autorul sugerând totodată presiunea maselor de târgoveţi şi ţărani aflate afară, în jurul Mitropoliei, asupra deputaţilor din sală.

La Muzeul Militar Naţional „Regele FERDINAND I” din Bucureşti se păstrează tocul cu care a fost semnat actul Unirii şi tot aici unul din steagurile Unirii, cu

simbolurile celor două principate, acvila cruciată a Ţării Româneşti şi bourul Moldovei cu stea între coarne, însoţite de trofee: flamuri de diferite forme şi având hampe diferite, totul timbrat de o coroană princiară. Prin modul în care au fost respectate regulile heraldice în ceea ce priveşte reprezentarea armorariilor, drapelul figurează poate cel mai bine dezinvoltura naivă, caracteristică entuziasmului lipsit de experienţă a societăţii româneşti ce înţelegea să-şi hotărască singură destinul.

Aceleaşi observaţii şi despre drapelul Unirii trimis pentru districtul Muscel, drapel aflat în colecţia Muzeul Municipal din Câmpulung.

Se observă faptul că aceste două artefacte referitoare la Unire sunt rodul unor iniţiative locale sau particulare, ceea ce denotă caracterul democratic şi popular al actului Unirii.

Mult mai profesionist este proiectul pentru stema ţării realizat de Carol Popp de Szathmary, aflat la Muzeul Naţional de Artă al României, unde modul de reprezentare este conform standardelor heraldice. Pe un scut scartelat, în primul cartier, acvila cruciată a Ţării Româneşti este încoronată cu coroană princiară, ţinând în gheare spada şi sceptrul, simbolizând suveranitatea. În al doilea cartier, capul de bour/zimbru cu stea între coarne. Tricolorul românesc este reprezentat într-un scut în inimă pentru a sublinia faptul că ambele principate se află sub acelaşi stindard, anulând prin aceasta eventualele aluzii privind câmpul superior heraldic în care s-ar afla acvila faţă de bour. Scutul timbrat de o coroană princiară deschisă şi având ca suporţi doi delfini, ce fac referire desigur la faptul că tânărul stat avea ieşire la Marea Neagră, cu tot ceea ce ţine de această facilitate geopolitică. Mantoul domnesc de purpură, căptuşit cu hermină şi brodat cu franjuri de aur este susţinut de două stindarde romane ce fac trimitere la originea imperială a poporului român. Totul timbrat de o coroană princiară cu fleuroane închise. Deviza TOŢI ÎN UNU înscrisă pe o eşarfă albastră, reprezintă foarte clar năzuinţa de unire a românilor.

Desigur, alături de aceste artefacte trebuie menţionate tronurile cuplului princiar şi alte obiecte care au aparţinut lui Alexandru Ioan Cuza, obiecte ce reflectă aprecierea de care s-a bucurat domnul Unirii în ochii personalităţilor străine.

Menţionăm între acestea sabia oferită principelui Cuza de Mihail Obrenovici, care, prin acest cadou, a ţinut să sublinieze preţuirea pe care Serbia o acorda atitudinii prieteneşti a României în problema tranzitului armelor sârbeşti (noiembrie – decembrie 1862) necesare luptei sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană şi obţinerea independenţei. Este de subliniat inscripţia de pe lama sabiei: AMICUS CERTUS IN RE INCERTA.