Sibiu: CAMILIAN DEMETRESCU – ÎNTOARCERE / RITORNO, Muzeul de Artă Contemporană

Cu participrea: doamnei Raluca Turcan, Ministrul Culturii, doamnului Federico Mollicone, președintele Comisiei de Cultură din cadrul Parlamentului italian, familiei Demetrescu, ES doamnei Gabriela Dancau, Ambasadorul României în Italia.

text curator:

„Istoria, în adevăr, este martora timpurilor, lumina adevărului, viața memoriei, îndrumătoare a vieții, mesagera antichității.” Cicerone (De Oratore II, 9 36)

Cum este posibil să transmitem ceea ce un om ajunge să simtă intens în sufletul său?

Cum este posibil să exprimăm în cuvinte ceea ce a fost sau este exprimat într-o operă și care este rodul travaliului interior al unui alt om?

Ce caută privirea unui vizitator atent pentru ca formele și culorile unei opere să intre în inima și în sufletul său?

Ce caută neîncetat artistul însuși fără a se repeta și reînnoindu-se în fiecare căutare formală și de culoare?

De ce găsim și astăzi în operele pe care le vedem acea urgență intemporală de a evoca condiția umană pe care un om, un artist, un filozof vizionar precum Demetrescu a știut să o investigheze atât de profund?

Paul Constantin Demetrescu, cunoscut sub numele de Camilian Demetrescu, s-a născut la Bușteni în România, pe 18 noiembrie 1924, într-un context istoric, politic și cultural dens de evenimente care vor marca profund dezvoltarea socio economică și culturală a țării în perioada postbelică. Definirea și înscrierea figurii sale ca artist, ca om, ca intelectual într-o schemă preconcepută nu este posibilă. Viziunea sa poetică și antropologică asupra ființei umane și a artei depășește orice definiție. Experimentator neobosit al stilurilor artistice, cu un profund respect și dragoste pentru natură și o sensibilitate înnăscută de a surprinde cele mai variate și intime aspecte ale ființelor umane, a știut, cu conștiința și spiritualitatea sa artistică, să aprofundeze și să depășească naturalismul pictural, realismul socialist, arta abstractă, până a ajunge la o viziune reînnoită a artei sacre, în apărarea marilor valori universale ale ființei umane.

Am putea spune că adevărata sa genialitate a constat în a căuta neîncetat un dialog între om și artă, între om și om, între om și angajamentul social, între om și transcendență, creând de fapt un adevărat limbaj al sentimentelor, imprimând în fiecare operă o lumină interioară efectivă și nu doar o proiecție “a luminii lumii”. Arta sa, atât cea din perioada abstractă cât și cea din perioada figurativă religioasă, este rodul “emoțiilor umane fundamentale” și este ceea ce motivează astăzi motivele acestei expoziții care îl vede întorcându-se, la o sută de ani de la naștere, în țara sa de origine.

Dacă operele abstracte (1970-1980) devenite iconice, formează inima expoziției, traseul conceput în totalitatea sa este gândit în mod cronologic ca o poveste a misiunii spirituale a unui artist care a trăit ca exilat disidența politică față de acel totalitarism care capturase patria sa. Această disidență culturală, față de o anumită lume occidentală care a pierdut sensul fiecărui lucru înecându-se în relativism și nihilism, constituie inima pulsantă a cercetării sale culturale, estetice și artistice, care este interesant de pus în lumină și de povestit ca valoare umană și estetică.

„Omul începe să trăiască pe măsură ce încetează să se amăgească pe sine însuși”, această expresie a lui Camilian Demetrescu sintetizează și enunță, mai mult decât orice altceva, esența spiritului său artistic. Operele sale, de la cele de la început din anii ’60, până la cele mai recente din anii 2000, au ca factor comun o inspirație care își are rădăcinile nu doar în evenimente și viziuni personale, ci și în acel ansamblu de aluzii și rezonanțe care constituie stratificarea experiențială și culturală ce se întoarce la lumea trăită în copilărie. În operele sale, dimensiunea timpului este un element fundamental pentru înțelegerea lucrării. Timpul său nu este un timp liniar, nu este un timp cronologic, ci este un timp „Cosmic” și „Mitic”, este „Geneza” unde percepția oricărui conținut este cheia simbolică prin care se exprimă și declară diferitele interpretări generate de schimbarea sufletului.

Pentru o lungă perioadă de timp, interacțiunea cu evenimentele istorice a condiționat și caracterizat o mare parte din producția artistică occidentală, inducând la reflecții, rod al întrebării neîncetate de a dori să investigheze relația între mit și istoriografie, între clasicism și educație, între nostalgie și întoarcerea la o epocă pre-modernă. Pe aceste matrițe cheie se bazează munca și cercetarea lui Demetrescu, între dilatări și concentrații, între opacitate și profunzime, între variante infinite de acorduri și disonanțe, atingerea sa plastică misterioasă și magică câștigă spațiul atmosferic și al emoțiilor dincolo de orice graniță.

Întâlnirea și prietenia durabilă cu alți intelectuali precum Mircea Eliade, Gustave Thibon, Vintilă Horia vor marca profund forța morală și direcția culturală a operei sale, mărturisind și subliniind în continuare importanța atât a alegerilor de viață, cât și a traseului interior intens căutat și investigat. Spațiul pe care îl descriu operele lui Demetrescu este spațiul care definește simbolic “respirația conferită omului”. Este “mască”, “relicvă”, “veronică”, dar este și energie, respirație, pulsație, viață, destin. Perioada abstractă și cea figurativă sunt totuși copii ai unei căutări formale unice în centrul căreia se află rațiunea unui parcurs artistic care alege ca proces de autodeterminare o cale “incomodă” cu revenirea nu doar la figurativ, ci la figurativul sacru. Cu atât mai mult, alegerea unei compoziții stilistice și artizanale precum cea a tapiseriei, exprimă cel mai bine fuziunea dintre manualitatea artizanală cultivată – care investighează o tridimensionalitate cromatică – și transpunerea unei spiritualități nu atât de evidentă cât construită în căutarea simbolurilor.

Tema explorată și practicată de Demetrescu este construcția de “icoane-simboluri” cu realizarea de sculpturi din lemn care fac aluzie la zeul dacilor Zamolxes, cum ar fi Masca lui Zalmoxes, Dacica, Tracica, Dor, Măiastra. Utilizarea lemnului în aceste sculpturi este deliberată: evocă pământul, pământul său. Tehnica folosită este aceeași ca pentru realizarea instrumentelor muzicale, cu straturi foarte subțiri de lemn lipite unul peste altul, dând formă acestor figuri mitologice cu forme plastice.

„Eram pictor, dar în acest climat exuberant m-am desprins de pânză, lăsând culoarea să zboare în trei dimensiuni, pe suprafețe flexibile cu o tehnică nouă. Modelam formele cu foi subțiri de lemn, în siluete sinuoase pe care le numeam Cochilii, fixate pe un panou mural sau suspendate în aer. Obiecte intermediare între pictură și sculptură care respirau spațiul cu voluptate, liniștind pereții pe care erau expuse.”

Operele sculpturale din lemn, realizate în exil în Italia la începutul anilor ’70, sunt figuri, forme, spații, situații, foi de placaj, pânză și lamele de oțel modelate în curburile suprafețelor care reprezintă și mărturisesc, de la Dacica, Doina I și II, la Tracica, până la Lupul Mitologic, Cochilia Înaripată, Masca lui Zalmoxes, cât de mult cultura tradiției mitologice și culturale a Daciei a constituit pentru el o sursă de explorare artistică.

Strategia sa expresivă, în această osmoză creativă, pătrunde o lectură menită să păstreze intact nucleul expresiv al instinctului său poetic. Abordează obiectul, materia, comportamentul plastic și fizic al lucrurilor cu un fel de creștere afectivă alchimică, ca și cum ar căuta să dezvăluie metafizica sufletului. El însuși definește acest moment astfel:

“…simțeam că particip la un fel de yoga a materiei care transcendea logica formelor convenționale. Această metafizică a sculpturii mă atrăgea fără să-mi dau seama cât de mult în ea era joc formal pur și cât de mult autentică spiritualitate.”

Lumea de referință a lui Demetrescu este lumea istoriei mitologice a Daciei, o lume în care cel mai tânăr războinic se aruncă în brațele morții pentru a aduce zeului Zamolxes mesajul de credință. În operele sale sculpturale, monocromia nu este doar o nevoie formală, este reprezentarea însăși a autodeterminării lor, definind un spațiu plastic în care suprafața continuă este prin ea însăși geometrie topologică. În spațiul terestru, atunci, trecutul și prezentul se intersectează pentru a deveni altceva, în timp ce în spațiul mistic asistăm la expansiunea celui spiritual. De aceea numele pe care le atribuie operelor sale fac aluzie directă la mitologia și istoria transmisă a dacilor, la interpretările și semnificațiile lor. Culoarea lemnului patinat al Măștii lui Zalmoxes evocă fără echivoc pământul și forța pe care natura o eliberează.

De la Bienala de la Veneția din 1970 până la Festivalul celor Două Lumi de la Spoleto din 1972, aceste opere sculpturale, larg apreciate de istoricul de artă Giulio Carlo Argan, sunt descrise de acesta ca opere „…modulate, în curbura suprafețelor și profilurilor, pentru a învinge gravitatea și a se mișca liber în spațiu. Evocă lucruri fragile și întinse, concave și convexe: valve de cochilii, oase de sepie, anumite frunze și flori de apă, vele, petale purtate de vânt…” Și: „Ca orice tehnică, are un automatism propriu: mâinile lucrează în timp ce mintea gândește, își amintește, își imaginează, ca și cum concentrarea muncii manuale ar elibera mișcarea minții; și ceea ce transpare în operă nu este un lucru gândit, amintit, imaginat, ci fluxul, ritmul gândirii, amintirii, imaginării…”

Relația dialectică intensă cu Argan este fără îndoială fundamentală în acești primi ani în Italia. Argan îl descoperă, îl promovează, îl susține în această căutare de forme “pure și primitive”. Dar cu siguranță nu este numai acest lucru în căutarea sa expresivă, ci, mai degrabă, un rol important îl are grafica cu acea căutare simbolică care constituie și reprezintă Demetrescu în fiecare aspect creativ și de cercetare. Un parcurs lung și durabil, cel grafic, cu o multitudine de referințe și studii aprofundate asupra simbolisticii care nu poate fi separată de operele sculpturale și cu atât mai puțin de reprezentarea sacră în tapiserii. Încă de la primul său portofoliu de opt serigrafii din 1970, la cel următor din 1972 Cinque macchine per volare, urmând în 1973 Cochilii, și în 1974 Spații și Aștrii, este clară lucrarea unitară și de cercetare realizată în paralel cu sculptura.

În opera lui Demetrescu este evidentă, de la început, relația pe care dorește să o stabilească cu spațiul, cu volumele, distanțele, relațiile. Semnul grafic marchează dimensiunea temporală a unei povești care își găsește tridimensionalitatea în volumetriile sculpturale, ca moment de traversare spirituală a unui altundeva care este deja înscris în fiecare formă. În această creație dinamică, semnul are vibrația și respectul tradiției artizanale, unde redescoperirea arhaicității unei atitudini trecute se transformă într-o pasiune care plasează relația dintre forme și cultura tradiției într-un “timp precis”. În acest sens, experiența și linia trasată de maeștri precum Kandinsky, Brâncuși, Arp reprezintă semnul unui dialog exprimat prin simboluri și fiecare semn este un simbol cu propria semnificație.

În munca atentă, minuțioasă, maniacală, diacronică a lui Demetrescu, fiecare semn are astfel o valoare în care am putea atribui primitivului valoarea religioasă, iar mitului modelul. De exemplu, în portofoliul numit “Aștrii”, ceea ce a motivat dezvoltarea expresivă a fost omagierea acelor figuri istorice care au “reprezentat” și “iluminat” cultura României, în timp ce în “Spații” a fost vorba de a reuși să reprezinte diferitele spații de la cel biologic, la cel astral, la cel terestru, la cel mistic, la cel matematic. Semne, spații, forme, una singură dominantă și origine a lumii: cochilia. Cochilia semn, simbol, formă, origine, cheia unei povești despre existență, despre ideea nucleului originar, despre reaproprierea valorilor originale, atât de mult încât să fie forța și matricea generatoare de noi finalități transcendentale și să o regăsim mereu prezentă în reprezentările tapiseriilor figurative.

Toată această imensă masă de lucrări este mărturia încercării artistului de a se elibera de coșmarul “realismului socialist”, după cum afirmă el însuși:

“Pentru a mă vindeca de coșmarul așa-numitului realism socialist, impus de regimul comunist, pe care l-am îndurat timp de douăzeci și șase de ani înainte de exilul meu în Italia în 1969, am trecut la abstracționism. La o artă însă care nu dorea să întoarcă spatele Marii Tradiții, ci să redescopere, în termeni moderni, arhetipurile și miturile pământului meu și ale mitologiilor mediteraneene și orientale, spiritualitatea și viziunea monoteistă și orfică a dacilor, strămoșii mei”. (C. Demetrescu, Jurnal)

Expunând deliberat cercetarea formală, figurativă și sacră care, de la începutul anilor ’80, va ocupa “spațiul” expresiv al maestrului, s-a dorit să se sublinieze alegerea intelectuală și morală, antitetică logicilor pieței, pentru care Demetrescu îmbrățișează o nouă dialectică expresivă și de conversie care răstoarnă acea cronologie recunoscută care vrea ca analiza și creșterea artistică să pornească de la figurativ și să ajungă la abstract. Această alegere va implica nu doar renunțări puternice, ci și închiderea totală din partea lumii criticii care până atunci îl susținuse și îl aclama. Demetrescu alege în mod conștient, cu voința proprie a unei noi cateheze umane, “calea incomodă”, aceea a revenirii la figurativ, care devine și mai vizibilă, tactilă, compozițional iconică, creând adevărate povestiri, cu o construcție estetică care consideră, întâi de toate, reprezentarea spirituală și filosofică a interiorității umane, conform unei compoziții materiale și artizanale precum cea a tapiseriei.

Pentru a înțelege mai bine tranziția de la abstract la figurativul sacru, este importantă și fundamentală lectura critică pe care Giulio Carlo Argan o face lucrării și operei lui Demetrescu. Această lectură filologică referitoare la fluiditatea plastică a sculpturilor o regăsim de fapt în transpunerea figurativă. Iată, așadar, acel fir conducător nu chiar atât de subțire, care unește și încoronează opera lui Demetrescu: “munca manuală” care eliberează mintea și sufletul, care caută și investighează sufletul uman aspirând la o armonie cosmică. O formă de artă veche, cea a tapiseriilor, este în centrul expoziției: Utopia, Alfa și Omega, Cherubino, pe lângă o serie de tempera pe pânză cu ciclul dedicat Sfântului Francisc, Verbo, Mare de Cupru, desene pregătitoare și schițe.

Viziunea unei arte în slujba frumuseții, a semnificațiilor sale celor mai intime și ascunse a condus cercetarea estetică personală a maestrului la aprofundarea și exprimarea celor mai delicate și profunde dialoguri interioare ale omului contemporan, suspendat și uneori captiv între o lume devenită incomprehensibilă și setea de semnificații în care să-și plaseze fluxul vital, precum în Imposibilul Paradis și Adonài.

Și în acest caz putem vorbi despre o lucrare în care alegerea “memoriei” a fost alegerea construirii unei noi ere artistice. Tapiseria este pentru memoria unui timp în care povestea evenimentelor se făcea cu o minuțiozitate artizanală. Demetrescu reinterpretează această tehnică antică în formă nouă, modelând-o voinței sale expresive, făcând-o parte din mesajul său “cosmic”. Nu sunt tapiserii țesute, ci tapiserii al căror desen este umplut cu o broderie lucioasă și pasională, unde fire de mătase se intersectează cu lâna, unde țesături strălucitoare se unesc într-un fel de patchwork cromatic.

În acest respect cultural al memoriei sau, și mai bine, al memoriei culturii, este fundamental să amintim contextul organic în care să reîncadrăm toate acestea. În acest respect pentru memoria culturală nu putem să nu luăm în considerare cât de indisolubil este legată de problema morală. Nu ar putea exista fără ea. Lexicul folosit de Demetrescu în acest sens este clar și fără echivoc. Patrimoniul de cunoștințe pe care fiecare dintre noi îl are nu este simplu și nu poate fi arhivat. Fiecare ființă umană are propriul său patrimoniu, poate accesa și construi noi metaversuri grație arhivei memoriei. Demetrescu își accesează propriul patrimoniu cu forța propulsivă de a oferi, în special noilor generații, un mesaj puternic de analiză evolutivă și critică a ființei umane și a condiției la care se poate aspira pentru a îmbunătăți o societate care se vede în declin.

În lungul și intensul parcurs artistic al maestrului, darul creativității este văzut și trăit ca o misiune ecumenică de conversie spirituală care devine mijloc expresiv într-o poetică ce propune o reinterpretare a simbolurilor iudeu-creștine în care limbajul gestual al mâinii are o dublă referință iconografică, atât romanico-bizantină, cât și greco-ortodoxă, a copilăriei sale.

În această nouă evoluție a expresivității, Demetrescu vede infinitele posibilități de alegere date ființei umane de a putea intra în conexiune directă cu imensitatea Cosmosului și unde gestualitatea mâinilor sale devine o invitație explicită de a ști să vadă și să citească potențialul pe care fiecare ființă umană îl are la dispoziție în decursul propriei vieți. Chiar Mircea Eliade, în evoluția relației lor de prietenie și împărtășire filozofică, va scrie despre el în acești termeni: “Artistul știe și vrea să spună prin arta sa că fiecare eveniment cotidian, în aparență nesemnificativ, implică, de fapt, o semnificație simbolică, ilustrează un simbolism primordial, transistoric, universal; și că actul de a decripta aceste semnificații simbolice, deci religioase, ale evenimentelor de orice natură, poate deveni un instrument de iluminare, de răscumpărare”.

La sfârșitul anilor ’70 începutul anilor ’80, restaurarea bisericii intitulate Sfinților Filip și Iacob, la Gallese, în provincia Viterbo, va reprezenta un moment crucial al parcursului artistic al lui Demetrescu, în care opere precum Cămașa Creștină (1977), reprezintă mijlocul prin care se definește redescoperirea unei noi spiritualități. Dacă, așadar, perioada abstractă este dominată de absența culorii, perioada figurativă sacră este dominată de căutarea spasmodică a combinării cromatice și materiale cu un impact vizual puternic, unde simbolul devine elementul de legătură al reprezentării și compoziției. În Marile Cicluri ale Tapiseriilor, artistul explorează și investighează tematicile legate atât de mitologie și spiritualitate, cât și de natură și existență umană. Opere precum Utopia, Alfa și Omega, până la Îmbrățișarea Cosmică, realizată în urma evenimentelor de pe 11 septembrie și donată Papei Benedict al XVI-lea în 2008 – prezentă în sala audiențelor de la Vatican – sunt reprezentarea inspirată și lirică a căutării unei frumuseți estetizante și profetice care aspiră la un viitor de reconciliere a omului cu sine însuși și cu Creatorul său.

Credință, artă, învățătură, inspirație poetică, ecumenism, toate forme ale unei singure credințe atât de puternice și de neclintit încât creează și produce pretutindeni schițe, desene, note, sintagme de lucrări, finalizate sau rămase sub formă de proiect, între care se regăsește realizarea unei tapiserii care reprezintă în mod emblematic mesajul dialectic între religie și condiția umană: Întoarcerea în istorie – Trezirea (1991-1993). Această operă, păstrată la Sălile Vaticanului, în urma voinței maestrului Demetrescu, este donată acum patriei sale iubite ca valoare și simbol al unui gând ales care se îmbină cu cel spiritual. Realizată imediat după sfârșitul totalitarismului, reprezintă mesajul unei libertăți râvnite și în sfârșit regăsite, în care urzeala tapiseriei este dominată de culorile drapelului românesc și, acolo unde odinioară domnea steaua roșie, acum prezența unui mare gol în centru simbolizează revoluția care elimină simbolul tiraniei și, în mod ideal, o înlocuiește grație puterii și forței miracolului divin. Figura Sfântului Gheorghe, patronul României, care se ridică și învinge balaurul – sfârșitul comunismului – cu mulțimea de ochi ai multor tineri morți pentru libertate și, de asemenea, ai multora care se vor îndrepta către noua lume liberă, este compoziția unei opere a cărei valori simbolice și evocative transcende orice altă lectură, purtând la înțelegerea deplină a unui mesaj universal de conversie. În lectura și analiza sincretică a operelor și a figurii lui Demetrescu, dimensiunea exilului a avut o importanță majoră în construirea și creșterea poeticii artistice în care regăsim și astăzi forța unui mesaj care își află rațiunea de a fi în valorificarea memoriei și, cu atât mai mult, în memoria propriilor origini.