Tecuci: Exponatul lunii decembrie 2025 la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”: Patine de os, descoperite la Poiana (Piroboridava)
„Iarna este unul dintre cele mai îndrăgite anotimpuri, adulții și copiii bucurându-se de săniuș, schi sau patinaj. Dar patinajul și săniile nu au reprezentat întotdeauna o modalitate de divertisment și nici nu au arătat ca cele de acum. Nu este nici un dubiu privind faptul că primele patine pentru gheață au fost realizate din oase de animale (mai ales cal și vacă) și erau legate de picioare cu ajutorul unor fâșii din piele, iar pentru a înainta, patinatorul se ajuta de o tijă din lemn.
Cele mai vechi patine cunoscute până acum, au fost descoperite în zona unui lac din Elveția și datează din Epoca Bronzului, tot de atunci datând și patinele din oase descoperite în nordul Rusiei. Dar cum au apărut ele?
Formenti (Universitatea Oxford) și A. Minetti (Universitatea Milano) realizează un studiu în care ajung la concluzia că patinele apar în Scandinavia și Țările de Jos, ca urmare a nevoii de a traversa marile lacuri înghețate, reducând astfel efortul și timpul depus pentru a vâna, pescui, transporta bunuri și chiar a comunica. Acest mijloc de locomoție a avut succes datorită eficacității sale, a costurilor scăzute, dar și a posibilității de a parcurge mai ușor distanțe mari.
În colecțiile Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” se găsesc mai multe astfel de patine dintre care cele mai timpurii sunt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru/sec. XIII a. Chr.), provenind din așezarea specifică acestei perioade de la Gârbovăț, iar celelalte, provin din așezarea geto-dacică Piroboridava, datând din sec. I a. Chr. – II p. Chr.
Sursele arheologice, bibliografice, iconografice sau etnografice consemnează persistența lor de‑a lungul Evului Mediu și chiar până în epoca modernă. Prin intermediul acestor surse, aflăm că erau folosite în timp ce oamenii trăgeau săniile care transportau mărfuri, în timpul expedițiilor de vânătoare și pentru a merge la pescuit la copcă, în timpul iernii.
O analiză a patinelor medievale, analiză ce se bazează și pe date etnografice, ilustrează utilizarea acestora de către copii și tineri, probabil pentru jocuri pe gheață.
Vedem, astfel, că patinele puteau fi folosite pentru diferite activități, dar și pentru jocuri și distracție.
Cele mai multe exemplare par să fi fost confecționate din oase (metacarpiene și metatarsiene) de Equus caballus. Pe locul doi se află oasele de Bos taurus și, cu totul sporadic, au fost folosite și oasele de la alte specii (cerb, ovicaprine). Alegerea cu predilecție a tipurilor de oase menționate nu este întâmplătoare deoarece acestea asigurau un suport drept, suficient de lat, cu o structură puternică, ceea ce necesita o investiție tehnologică minimă pentru a realiza o patină. Rareori, apar și alte tipuri de oase, precum radius, tibie, coastă și mandibulă.
Cele mai multe exemplare sunt sumar prelucrate la nivelul epifizelor pentru regularizarea suprafeței. Astfel, prin percuție și/sau abraziune, au fost îndepărtate părțile proeminente ale capetelor epifizelor. Acest procedeu este esențial pe fața care va fi în contact cu suprafața gheții. În unele cazuri, aceasta a fost singura modificare a formei inițiale a osului, dar sunt exemplare la care și fața opusă zonei funcționale (care venea în contact cu încălțămintea) a fost, de asemenea, aplatizată prin percuție. Scopul era probabil o fixare mai bună de picior.
Patinele de gheață au fost probabil primele instrumente de deplasare inventate de om. Era un sistem ieftin, atât în ceea ce privește procurarea materiei prime, cât și timpul investit pentru transformarea tehnologică, ceea ce însemna că toți membrii comunității puteau să se deplaseze cu ajutorul patinelor. Un studiu a arătat că traversarea apelor înghețate din Finlanda cu patine de gheață ar fi economisit cu 10% din consumul de energie, în comparație cu mersul pe jos pe o suprafață cu zăpadă înghețată. Aceste tipuri de patine erau însoțite de unul sau două bețe ascuțite pentru a ajuta la propulsarea și oprirea patinatorilor.
Există variații la nivel tehnologic, variații care nu sunt specifice unei anumite zone geografice sau arii culturale: în unele cazuri, fațeta de aplatizare a fost inițial prelucrată tehnologic, în altele s‑a format direct din utilizare. Absența perforațiilor la nivelul epifizelor arată că piesele au fost folosite fără a fi legate de picior. Atât literatura arheologică, cât și cea etnografică menționează patine care nu sunt prevăzute cu un sistem de prindere, constând în perforații. S‑a argumentat că frecarea dintre încălțăminte și patine, prin presiunea exercitată de corp, este mult mai mare decât între patină și gheață, deci riscul ca acestea să cadă este minim.
Deși au fost analizate patine prevăzute cu perforații, provenind din contexte culturale variate, nu au fost identificate tipuri de perforații care să reprezinte un indicator cultural (nici ca poziționare pe patine, nici ca tehnică de prelucrare). Modul de realizare depindea de cel care confecționa patinele, care era, probabil, cel care le și folosea. De asemenea, prezența sau absența perforațiilor nu reprezintă nici ele un indicator cultural. În cadrul aceluiași context pot apărea atât patine cu perforații, cât și fără perforații.
În consecință, patinele de os pot fi privite ca o categorie de descoperiri bine definite prin scopul lor și caracteristicile care decurg din utilizare, ceea ce pare să excludă alte ipoteze funcționale. Deși, în multe situații, detaliile tehnologice, morfologice sau de selecție a materiilor prime sunt clar subordonare tradițiilor legate de identitatea socială/culturală, în acest caz nu am identificat astfel de determinante, indiferent de cadrul cronologic căruia îi aparțin patinele din os. Aparent, la nevoie, erau culese oase dintre resturile culinare, uneori erau sumar prelucrate, după care erau folosite ad‑hoc pentru deplasarea pe gheață.
Muzeograf Dr. Paul Ciobotaru