Muzeul Judeţean Teleorman, instituţie de cultură aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Teleorman, vă invită miercuri, martie a.c., ora 11.00, la deschiderea Exponatului Lunii Martie. Pentru perioada 1 – 31 martie 2023, Muzeul Judeţean Teleorman propune publicului vizitator un obiect ce face parte din patrimoniul instituției noastre. Este vorba de „Strecurătoarea de la Ciolăneștii din Deal”. Strecurătoarea prezentată este un tip de vas din lut ce a aparținut culturii eneolitice Gumelnița și provine din situl de tip tell de la Ciolăneştii din Deal (jud Teleorman), cunoscut şi sub numele de „Măgura Ţui”. A fost descoperită în campania din anul 1966 și a făcut parte, mai mult ca sigur, din inventarul domestic al unei locuințe incendiate. Este de mici dimensiuni, având o formă tronconică. Pereții sunt ușor arcuiți, baza este dreaptă, iar la partea superioară prezintă un orificiu cu marginile rotunjite. Pe toată suprafața corpului prezintă perforații executate din exterior spre interior. Pe teritoriul județului Teleorman, alte strecurători din eneolitic au fost descoperite în siturile gumelnițene de la Vitănești „Măgurice”, Gărăgău, Mavrodin, Alexandria „Limonagiul”, Orbeasca sau Siliștea-Videle. Din punct de vedere al funcționalității lor au existat numeroase interpretări. Au fost văzute drept capace, afumători rituale - după exemplul pieselor din Egipt, site pentru pulpa fructelor, vase pentru arderea unor produse halucinogene și piese utilizate în producerea lactatelor. Pe baza analogiilor etnografice din nordul Italiei, Germania, Franța sau Polonia, unii cercetători au adoptat ultima teorie. Aceasta a fost validată o dată cu analizarea reziduurilor existente pe ceramica preistorică ce a dovedit existența lactatelor în Europa încă din neoliticul timpuriu (culturile Starčevo-Criș și a ceramicii liniare). De asemenea, experimentele făcute în Bulgaria, cu replici ale strecurătorilor, au avut un rezultat mulțumitor în strecurarea cașului, respectiv scurgerea zerului.

La început de primăvară, Muzeul Național Cotroceni include în cadrul proiectului „Obiectul lunii” o vază din sticlă, din secolul XX, fabricată în atelier Murano. Piesa este realizată din sticlă opalină de culoare roz, cu decor auriu și are aplicată o camee în partea superioară. Se consideră că sticla de Murano își are originea în Roma secolului al IX-lea, dar continuă să fie apreciată în întreaga lume întrucât crearea ei reprezintă o adevărată artă. O primăvară frumoasă tuturor!

PIESA LUNII MARTIE Stup antropomorf Reprezentarea lui Tudor Vladimirescu Stup antropomorf (redă chipul lui Tudor Vladimirescu) din lemn de tei, vertical, de formă cilindrică; cromatică: brun, negru, crem. Donat de Fota Iancu în 26 iulie 1976. Stupul a fost realizat pentru a fi expus la Expoziția din anul 1933 cu ocazia sărbătoririi Centenarului de la înființarea orașului Drobeta Turnu-Severin, cu scopul de a ilustra ocupația reprezentativă a jud. Mehedinți, albinăritul. El a fost confecționat după modelul uleiului, dintr-un trunchi de copac, dar interiorul a fost organizat după modelul stupului sistematic, cu rame. Nu a fost utilizat niciodată pentru că nu sunt urme de ceară sau propolis, cel mai probabil fiind construit special pentru această expoziție. A fost personalizat cu chipul lui Tudor Vladimirescu, personalitate istorică dragă mehedințenilor (Măneanu Varvara Magdalena). Născut într o familie de moșneni în satul Vladimir din Gorj, slugerul Tudor era pe atunci un bărbat de vreo 40 de ani, „de statură mai nalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă“, „obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab“, cu „ochi de culoare închisă“ și „o mică excrescență în dreptul nării stângi“. “Cât despre bravura lui, nimic nu pot zice, căci faptele lui antecedente nu le-am putut cunoaște și cele ulterioare, lumea le știe; dar netăgăduit este că era un om de inimă și hotărâtor, poate și ambițios și din aceste calități se naște vitejia…” “Costumul lui când l-am cunoscut în timp de pace era haine lungi boerești, ișlic, beniș, nici cum luxos, ba cam ponosite iar când l-am văzut Ocârmuitor Adunării, adecă Cromwell al țării noastre, purta căciulă de gelep cu fundul de postav alb, poturi, iminei cu colțuni, un ilic gezaerli, gheba scurtă și alta deasupra mai lungă, selah, pistoale în brâu și o pală turcească atârnată în bandulieră“ - Ștefan Scarlat Dăscălescu, contemporan cu Tudor Vladimirescu. Pentru realizarea acestui tip de stup se reteza un trunchi de copac de tei, apoi era spintecat în două, iar mijlocul scobit cu un instrument numit teslă, lăsându-se marginile de 2-3 cm, după care se împreunau cele două părţi, prinzându-se cu scoabe de fier sau cu cercuri. După această operaţiune, vasul se astupa la un capăt cu capac de blană, făcut anume după lărgimea uleiului/stupului care se putea ridica la nevoie, când se verifica partea de sus. Urma străbaterea corpului uleiului cu burghiul la mijloc, unde se introduceau două beţe lucrate din lemn de corn în grosime de 1 cm, aşezate apoi în x ce serveau la sprijinitul fagurilor, ca mai târziu să se lucreze şi vrana (orificiu pentru umplerea sau golirea vasului) de 3 cm diametru şi la o distanţă de 10 cm de gura uleiului, cu ajutorul unui sfredel. Atestarea albinăritului în spaţiul judeţului Mehedinţi ne-o certifică o serie de documente din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, documente care vorbesc despre efectuarea birului, rânduiala, în miere sau ceară. Fiind una dintre ramurile importante ale economiei autohtone, urmând imediat după agricultură, este necesar să menţionăm câteva dintre localităţile în care practicarea acestei ocupaţii era mai intensă decât în alte locuri, de exemplu: Valea Anilor, Almăjel, Bistriţa, Bucura, Isverna, Jiana Mare, Vânjuleţ, Rogova, Devesel, Colibaşi, Şovarna etc. Albina şi stupul apar ca însemn pe stemele mai vechi ale judeţului Mehedinţi, dar şi pe stema actuală, chiar din sec. al XVIII-lea. Tehnica cea mai veche de obţinere a mierii, tradiţională, era bărcuitul, adică culegerea ei direct din stupul de albine sălbatice sau de prindere a roiurilor aflate în pădure. Locul cel mai indicat pentru instalarea stupilor era lângă o sursă de apă, la marginea unei păduri, în poieni, păşuni, fâneţe. Stupii primitivi, numiţi şi buduroaie, erau lucraţi manual de oamenii pricepuţi ai locului, din trunchiuri de copaci putreziţi la mijloc (salcie, tei), material ce se găsea din abundenţă în arealul judeţului Mehedinţi. Forma lor era cilindrică, fiind acoperiţi cu o scândură sau cu o piatră, iar jos se tăia un orificiu, “urdiniș” pentru intrarea sau ieşirea albinelor. În interior, dintr-o parte în cealaltă se fixau nişte beţigaşe pentru a da albinelor posibilitatea de a-şi construi faguri. Un alt tip de stup primitiv este cel din nuiele împletite, din răchită, papură, paie, mesteacăn sau alun. Împletiturile se lipeau cu bălegar amestecat cu lut pentru a nu crăpa şi totodată a păstra o temperatură optimă unei activităţi productive. În interiorul stupului erau de asemenea aşezate beţişoare, paralel sau încrucișate, pentru susţinerea fagurilor. Legat de procedee, practici, obiceiuri și superstiții privind creșterea albinelor, iată ce recomanda “Cărticica de albinărit” din 1734: “În prima săptămână a lunii Sfântul Gheorghe sloboade albinele. Poți să le slobozi și mai înainte la timp frumos, senin, liniștit, fără frig, în oricare parte a lunii, fără să fie de mare folos. - Dacă slobozi albinele tale lunea, ele vor fi somnoroase, moleșite, bolnave, amețite, vor fi ascunzătoare și furătoare. - Dacă slobozești albinele marțea, vor fi certărețe, mâncătoare, prădătoare, păgubitoare, pizmașe, dușmănoase. - Dacă le slobozești miercurea, vor fi puternice, tari, fudule, victorioase, sensibile, zgârcite, colectoare, voioase, vesele, grase, neastâmpărate, economicoase și se vor înmulți. - Dacă le slobozi joia, vor fi constructoare, muncitoare, ascunzătoare, blânde, blajine, supuse, curate, păstrătoare de ele însele. - Dacă le slobozi sâmbăta, vor fi fără chef, morocănoase, fără vlagă, rău dispuse, schimbătoare, fecioare sterpe, sterile, veninoase, zgârcite, închise în sinea lor…”

Obiectul expus este o zaharniță din metal argintat, realizată de renumita companie franceză Christofle, pionier mondial în producția de articole pentru servit masa de înaltă calitate, realizate integral sau doar placate cu metale prețioase, la prețuri accesibile. Din secolul al XIX-lea și până în prezent, Christofle nu s-a abătut vreodată de la motto-ul companiei „O singură calitate, cea mai bună”. Vasul, de formă sferică, are două anse verticale de forma unor funii înnodate. Torțile, în partea de jos, au o împletitură plată de volute, iar la partea superioară se bifurcă în două fire. Capacul este detașabil, fără balama, și are un buton de prindere sub forma unei crenguțe cu flori în diverse stadii de înflorire. Baza zaharniței prezintă semnele distinctive ale celebrei Orfèvrării Christofle: ponson-ul de responsabilitate (marca producătorului), denumirea firmei, numărul articolului și marca de gramaj (procentajul materialului prețios folosit la placare). Povestea acestei firme datează din anul 1830, când tânărul Charles Christofle (1805-1863), la 25 de ani, a preluat frâiele micului atelier de bijuterii al familiei sale din cartierul Marais din Paris, strada de Bondy, nr. 56 (acum strada René-Boulanger). Cu abilități manageriale ascuțite, Charles a dezvoltat întreprinderea, ajungând lider industrial în domeniul producției de argintărie, cu fabrici în Franța și Germania și puncte de vânzare în toată Europa, Imperiul Rus și Otoman, și pe tot continentul american. Detalii interesante puteți afla parcurgând textul scris de muzeografa Beatrice Panțiru, precum și vizitând Colecția„Istoria teatrului românesc” în perioada 1-31 martie 2023.

În luna martie 2023, la Muzeul de Artă din str. Grigore Antipa, nr.2, publicul poate admira ”Câmp semănat și miriște” (lemn și metal), al cărei autor este Teodor Hrib (n. 1946). Lucrarea face parte din colecția de sculptură a Muzeului de Artă Tulcea și poate fi vizionată, în cadrul expoziției permanente, în perioada 1 – 31 martie 2023.  ”Teodor Hrib s-a născut pe 1 ianuarie 1946 în comuna Arbore din judeţul Suceava. Încă din timpul liceului a reacţionat împotriva regimului comunist prin declaraţii publice şi desene dure. Fiind considerat ‘individ antisocial şi periculos pentru societate’, a fost anchetat şi timp de 30 de ani, în permanenţă urmărit şi persecutat. Începând cu anul 1985, fiind considerat unul dintre cei mai buni gravori din România, Teodor Hrib a coordonat  atelierul de gravură şi galeria PODUL din Bucureşti, str. Speranţei, nr. 15. Pe uşa studioului, în spiritul convingerilor sale, artistul a aşezat o fotografie a liderului polonez Lech Walesa. În acest loc, Teodor Hrib realizează pe lângă experimentele grafice, întâlniri, discuţii şi prelegeri, evenimente atipice pentru arta contemporană românească în acel moment. În 2004, atelierul şi galeria au fost devastate. Marcat, Teodor Hrib a părăsit total gravura şi a ales să lucreze cu ‘o artă mai apropiată de viaţa reală’, după cum declara el însuşi. Sculpturile sale de tip instalaţie, alegorii, oameni-roboţi, mecanisme absurde, cu circuite integrate şi motoare zgomotoase fac subiectul unei estetici a libertăţii negăsite. Aceşti hibrizi de pictură, sculptură şi asamblaj, construiţi din obiecte decartate sunt efectul lui Teodor Hrib pentru a explica mai lucid şi mai direct contemporaneitatea.” Sursa: https://www.modernism.ro/2010/05/10/teodor-hrib-galeria-de-arta-contemporana-a-muzeului-national-brukenthal/

Olga Necrasov (01 septembrie 1910, Sankt Petersburg – 03 octombrie 2000, Iaşi) a urmat cursurile Facultății de Științe a Universității din Iași (Secția Științe Naturale), pe care le-a absolvit în anul 1932. După susținerea lucrării de licență, în septembrie 1932, ocupă funcțiile de preparator (1932-1937), asistent (1937-1940), șef de lucrări (1940-1949), conferențiar (1949-1959) și profesor (1959-1975), inclusiv șef de catedră (1963-1973) la aceeași facultate a Universității din Iași. A predat cursuri de Anatomie comparată, Embriologie și Antropologie. A iniţiat şi dezvoltat noi direcţii de cercetare la Iaşi: antropologia biologică contemporană, paleoantropologia, morfologia ecologică şi funcţională, arheozoologia. A înfiinţat şi organizat colecţiile de paleoantropologie şi arheozoologie din cadrul Laboratorului de Morfologie animală al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. În calitate de director al Centrului de Cercetări Antropologice Bucureşti şi şef al Secţiei de Antropologie a Filialei Iaşi a Academiei Române a dezvoltat și ridicat antropologia românească la nivelul marilor școli de antropologie din Europa. Olga Necrasov a avut o colaborare științifică destul de bogată cu mediul academic străin, atât cu cel aflat în zona comunistă a Europei, cât și în afara acesteia.

Muzeul Județean Argeș prezintă publicului, în luna martie, în cadrul seriei „Exponatul lunii”, ciulinele – Cirsium decussatum. Cirsium decussatum  Janka, este o plantă erbacee din familia Asteraceae, care prezintă flori abundente, de obicei violet, trandafiriu sau roz, galben sau alb. Florile sub formă de disc, simetrice radial, se află la capătul ramurilor, înfloresc din aprilie până în august și sunt vizitate de multe tipuri de insecte, prezentând un fenomen de polenizare generalizat. Ciulinii sunt apreciați în special de albine și bondari pentru producția lor mare de nectar. Anumite specii de Cirsium au fost folosite în mod tradițional ca hrană în zonele rurale din sudul Europei. Cirsium oleraceum este cultivat ca sursă de hrană în Japonia și India. Cuvântul cirsium derivă din cuvântul grecesc kirsos care înseamnă venă umflată. În tradiția populară, ciulinii erau folosiți ca remediu împotriva venelor umflate. Exemplarul expus a fost recoltat și presat acum 58 de ani. Micro-expoziția, va fi deschisă în perioada 1-31 martie și va putea fi vizitată de luni până duminică, între orele 9.00-19.00, la sediul Muzeului Județean Argeș, intrarea din Bulevardul Eroilor.  

OBIECTUL LUNII MARTIE PIESE DIN MOBILIERUL DE AUR AL REGINEI MARIA Școala de Arte și Meserii Sinaia Design realizat de principesa Maria, 1909 Lemn de tei strunjit, sculptat, stucat, aurit Urmând îndeaproape exemplul regelui Carol I, dar dorind să renunțe la rigiditatea și severitatea specifice neorenașterii germane, regina Maria a simțit nevoia să aducă o schimbare în ambientul reședinței sale de la Sinaia. Între maternitate și numeroasele ei îndatoriri, ea a găsit mângâiere și adevărată plăcere în amenajarea Castelului Pelișor, castel ce devenea astfel imaginea fidelă a gusturilor sale în materie de frumos, dezvăluind personalitatea sa îndrăzneață, misterioasă, romantică. Talentată, principesa Maria nu a dorit să copieze fidel stilul Art Nouveau, ci și-a dorit să creeze propriul stil artistic, „un amestec al stilului neoromânesc, cu stilul Art Nouveau, elemente bizantine și etnografice”. A comandat arhitectului Liman și decoratorului vienez Bernhard Ludwig, interioare luminoase, primitoare, decorate și mobilate după tendințele noului stil decorativ, și a realizat design-ul mai multor piese de mobilier într-o concepție novatoare. Regina Maria mărturisea în Memoriile sale: „Cu trecerea anilor începusem să pricep și să prețuiesc arta și arhitectura țării mele și ajunsesem inițiatoarea de căpetenie a unei mișcări ce avea drept scop reînvierea unui stil național care să înlocuiască necontenita imitație a tot ce venea din Apus”. Garnitura de mobilier, creată de regina Maria în jurul anului 1909, este una dintre cele mai valoroase lucrări păstrate în patrimoniul muzeului Pelișor. Se compune din numeroase piese ce formează o garnitură de dormitor și un ansamblu de salon pentru Apartamentul reginei și Camera de Aur: un tabernacol pentru capela de rugăciune a suveranei, banchete, jilțuri, scaune, mese, un pat, un dulap, o toaletă etc. Sculptate din lemn de tei acoperit în întregime cu foiță de aur, piesele de mobilier au prins contur în atelierele Școlii de Arte și Meserii din Sinaia. Caracterizate de linii drepte, impozante, sobre, cu ornamente de arce semirotunde, trilobate sau în acoladă, creațiile imaginate de regina Maria se încadrează armonios interioarelor luminoase și pline de farmec ale Castelului Pelișor. Desenele din arhiva muzeului păstrează dimensiunile și ornamentele pieselor de mobilier ce au fost realizate de arhitectul Karel Liman, la Sinaia, în aprilie 1909. Pe marginea planurilor se găsesc adnotări scrise cu creionul de arhitect, conținând prețioase sugestii pentru meșterii tâmplari de la Școala de Arte și Meserii de pe domeniul castelului. Text: Alexandra Ghioarcă, muzeograf. Reproduceri color: Árpád Udvardi.

După cum recunoștea chiar Iorga, Catinca a fost cea mai apropiată consilieră și colaboratoare a sa în documentarea, pregătirea și editarea operei sale științifice. Ea era cea care îi tine corespondenta, ii ordona lucrările, transcria manuscrise și făcea traduceri. Era modelul de soție pe care îl dorea Iorga „cea mai cuminte femeie ce se poate închipui, care urăște modele și petrecerile și ajută la lucrul științific pe bărbatul eiˮ. În viaţa marelui profesor Nicolae Iorga, doamna Ecaterina a avut un rol de mare însemnătate, acela de consilier intim, de confident, ajutor de nădejde, îi împărtăşea succesele sale, planurile, cât şi dezamăgirile sale. Într-o însemnare lăsată copiilor în 1932, doamna Ecaterina Iorga scria: ,,Vreau doar atât să le spun copiilor mei, că fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost omul să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ pot spune că am trăit pentru mine decât cu foarte rare excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut avea un teatru, un concert dorit de mine numai, doar aşa ca dorinţele sociale le-au impus. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia. Doar în rare cazuri în lipsa lui. Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari. Un lucru este însă sigur, că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţa.’’ (Nicolae Iorga- Scrisori către Catinca).

EXPONATUL LUNII MARTIE - ,,APARAT DE FOTOGRAFIAT CU BURDUF''. Fondul documentar „Şerban şi Elena Stroe”, Muzeul Brăilei „Carol I”. Unul dintre creatorii aparatelor de fotografiat cu burduf a fost germanul CP Goerz, care s-a evidențiat în timpul Primului Război Mondial prin producția pentru armata germană și austriacă a lunetelor telescopice pentru puști, cât și a aparatelor de fotografiat și obiectivelor fotografice. Un astfel de aparat de fotografiat „Goerz Tenaxiar” face obiectul lunii martie a.c. Donat muzeului prin bunăvoința doamnei Elena Stroe, aparatul de fotografiat fabricat în anii 20 ai secolului XX la Berlin, este compus dintr-o cutie metalică pentru rolfilme format 9×12, burduf din piele (pentru protecţia lentilelor) şi obiectivul propriu-zis cu dispozitivele de reglare a distanţei şi diafragmei, de armare şi declanşare. Proprietarul aparatului de fotografiat a fost avocatul brăilean Șerban Stroe. Poveşti de viaţă din spatele lentilei aparatului de fotografiat Şerban Stroe s-a născut la 9 noiembrie 1908, la Bucureşti, pe strada Fluierului, nr. 18. Mama sa, Eugenia Sahiani cu rădăcini greceşti, a mai adus pe lume încă trei fete: Cornelia, Ştefania şi Alexandrina, alintată Bombonica. Tatăl său, Ştefan Stroe, deşi provenea dintr-o familie modestă din Ardeal, şi-a depăşit condiţia socială prin multă muncă, prosperând în calitate de avocat penalist în Baroul Brăila, Şerban Stroe a urmat şi absolvit cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, avându-l prieten apropiat pe viitorul om de litere, Mihail Sebastian Urmând exemplul tatălui său, Şerban Stroe a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, orientându-se însă către ramurile dreptului civil, administrativ şi comercial. Şerban Stroe a revenit în Brăila, unde s-a înscris în Barou, îmbrăţişând astfel profesia de avocat. A fost recunoscut în breasla avocaților brăileni din perioada interbelică prin instrumentarea dosarului „Afacerea Tramvaiul”. Foştii profesori de la Facultatea de Drept îi pronunţau numele cu admiraţie, dându-l ca exemplu următoarei generaţii de studenţi, între care se afla şi Elena Anghelescu, fiica episcopului de Buzău, Anton Anghelescu. Între avocatul Şerban Stroe şi Elena Anghelescu s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste, căsătoria oficializându-se la data de 23.04.1944. Fotografia a fost o pasiune a lui Şerban Stroe. A făcut parte din Asociaţia artiştilor fotografi din Republica Populară Română, sub patronajul Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică, în această calitate participând cu lucrări la diferite saloane naţionale şi internaţionale de artă fotografică. În fondul documentar „Şerban şi Elena Stroe” se regăsesc piese care evidenţiază preocuparea pentru arta fotografierii: aparat de fotografiat, plicul, invitaţia şi regulamentul de participare la Salonul Internaţional de Artă Fotografică, Bucureşti, 1965. Text: Cătălina Mârza, muzeograf și Daniela Adelina Puia, conservator - Secţia Istorie Modernă şi Contemporană. Foto: Cristian Puşcaşu, inginer de sistem (Muzeul Brăilei „Carol I”).

Exponatul lunii Martie Codul General al României 100 de ani de la adoptarea Constituției Regatului României - 29 Martie 1923 La 11 noiembrie 1918, în pădurea Compiègne de pe teritoriul Franței, odată cu semnarea Armistițiului, a luat sfârșit cel mai tragic moment de până atunci din istoria omenirii, respectiv Primul Război Mondial. Totuși, pentru România, împlinirea sa statală s-a definitivat în urma semnării Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1920, prin care provinciile istorice românești, în care românii reprezentau populația majoritară, s-au unit, în mod firesc și democratic, cu Regatul României. Conferința de Pace de la Paris, decisă, până la urmă, de Marile Puteri, a reprezentat cadrul politico-juridic internațional prin care acestea au recunoscut unirea pe vecie a tuturor românilor într-un stat național unitar. Astfel, Vechiului Regat al României i s-au alăturat Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul și ținutul Crișanei care depășeau ca suprafață și populație însumate Regatul Român. Tocmai de aceea, în aceste condiții, nu putea fi utilizat precedentul aplicării Constituției de la 1866 asupra Dobrogei prin legi speciale, așa cum s-a întâmplat odată cu unirea provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră cu România, ci se dorea participarea tuturor cetățenilor la elaborarea celei mai importante legi a unei țări, în fond un nou pact fundamental adresat nu numai populației românești majoritară, ci și minorităților etnice și confesionale cărora era imperios necesar să le fie garantate toate drepturile. Interesant este faptul că, în acea perioadă, s-au cristalizat două curente de opinie în ceea ce privește amploarea acordată legii fundamentale. Primul curent susținea adoptarea unei Constituții noi, adaptată contextului internațional și, mai ales, intern astfel încât drepturile fundamentale să fie garantate tuturor cetățenilor României. Cel de-al doilea curent de opinie favoriza doar o reformă amplă a Constituției adoptată în anul 1866, care își dovedise viabilitatea pentru mai bine de jumătate de secol. În vederea adoptării acestui act normativ fundamental s-a constituit o Comisie Constituțională, urmată de închiderea sesiunii ordinare a Parlamentului la 12 aprilie 1922. La 23 noiembrie 1922, s-au încheiat lucrările preliminare ale Comisiei Constituționale, urmate, la 28 noiembrie, de deschiderea lucrărilor Adunării Naționale Constituante. La 12 martie 1923 au început discuțiile generale a proiectului de constituție, acestea fiind încheiate la 26 martie, în Cameră, și la 27 martie, în Senat, odată cu votul nominal acordat întregului text. Legislativul a luat în discuție 4 proiecte de Constituție care reprezentau cele două curente de opinie. Primul a fost propus și susținut de Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal. Al doilea proiect a fost redactat de Romulus Boilă, fiind depus din partea Partidului Național Român, puternic sprijinit de electoratul din noile provincii unite cu Țara, mai ales din Transilvania. Un al treilea proiect a aparținut lui Constantin Stere, politician cu vederi de stânga, fiind depus din partea Partidului Țărănesc, condus de învățătorul Ion Mihalache. Și, nu în ultimul rând, al patrulea proiect de Constituție discutat a fost elaborat de Constantin Berariu, expert în probleme juridice și drept constituțional. În final, s-a optat pentru reformarea Constituției de la 1866, fiind adoptat proiectul elaborat și susținut de liderul liberal Ion I.C. Brătianu. Astfel, au rămas nemodificate 78 de articole cuprinse în vechiul act fundamental, în timp ce 20 de articole au fost modificate total sau parțial, 25 de articole au fost reformulate sau completate, fiind introduse 7 articole noi. Noul act fundamental a fost adoptat de Adunarea Naţională Constituantă a Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1923 cu majoritate de 247 voturi pentru, 8 contra şi 2 abțineri din totalul de 369 deputaţi, situaţie certificată de Preşedintele Adunării Deputaţilor, M. G. Orleanu, şi de secretarul D. Iuca, şi de Adunarea Naţională Constituantă a Senatului în şedinţa din 27 martie 1923 cu majoritate de 137 voturi pentru, 2 contra şi 2 abțineri din totalul de 194 de senatori, situaţie certificată de Preşedintele Senatului, M. Pherekyde, şi de secretarul I. N. Cosoiu. Constituția Regatului României a fost promulgată de regele Ferdinand I prin Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, contrasemnată de Ion I.C. Brătianu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, precum și de ceilalți 14 membri ai Cabinetului, și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. În fapt, noul pact fundamental reprezenta o sinteză între prevederile Constituției de la 1866, reformele promise de regele Ferdinand I, mai ales promisiunea unei ample și corecte reforme agrare, precum și asumarea de către Legislativ a modernizării legislației românești. Una dintre cele mai importante prevederi ale acestei Constituții este reprezentată de articolul 1 care arăta că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, în timp ce articolul 2 prevedea că „Teritoriul României este inalienabil”. De asemenea, legea fundamentală respecta și garanta drepturile fundamentale ale cetățenilor, astfel încât „Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”, așa cum este stipulat în articolul 5. *** Cu această ocazie, prezentăm lucrarea în care a fost culeasă și publicată Constituția de la 1923, alături de alte legi adoptate de Parlamentul României în perioada interbelică, respectiv CODUL GENERAL AL ROMÂNIEI. LEGI NOUI DE UNIFICARE. VOL. XI-XII. 1922-1926, apărută la Librăria „Universala” Alcalay&Co sub îndrumarea și semnătura lui Constantin Hamangiu. Editat în format 12,5x19, CODUL GENERAL păstrează, și pentru această ediție, coperțile cartonate de culoare roșie care cuprind, în interiorul lor, cele 1223 de pagini. Constantin Hamangiu, autorul acestui compendiu, s-a născut la 31 decembrie 1869 la Bârlad și a decedat la 8 ianuarie 1932 la București. A urmat studiile liceale la Bârlad și studiile universitare la Facultatea de Drept a Universității București (1888-1893), finalizate cu teza „Despre proprietatea literară”. Cercetător științific III dr. Ion Rîșnoveanu

Exponatul lunii martie la Complexul Muzeal Arad Fotografie: Comisia de exhumare a osemintelor lui Lázár Vilmos şi Schweidl József, 1912, nr. inv. MR653. Colecția ”Muzeul Revoluției 1848-1849” / Complexul Muzeal Arad Text oferit de drd. Földi Imelga Friderika, muzeograf - Colecția Muzeul de relicve 1848-1849: ”După compromisul austro-ungar din 1867 climatul politic a devenit favorabil pentru dezvoltarea cultului revoluției și îndeosebi al martirilor revoluției, cum ar fi cei 13 generali executați în 1849 în cetatea Aradului. După deschiderea oficială a muzeului de relicve, amplasată în clădirea teatrului, colecția s-a dezvoltat semnificativ datorită donațiilor și diverselor achiziții. Paralel cu acest demers s-a ivit și dorința de a marca locul de veșnică odihnă a martirilor revoluției, respectiv identificarea mormintelor acestora. După o lungă perioadă de cercetare, caracterizată de stăruința mai multori personalități arădene distincte și Asociația Culturală „Kölcsey Ferenc”, în frunte cu Varjassy Árpád, președintele asociației și mai apoi directorul Palatului Cultural, osemintele generalilor au fost identificate în toamna anului 1912 în șanțurile cetății arădene. Exhumarea a fost însă amânată din cauza nivelului ridicat al apei freatice, aceasta având loc cu un an mai târziu, în data de 20–21 octombrie 1913. Conform procesului verbal întocmit la fața locului, președintele comisiei de exhumare a fost însuși Varjassy Árpád, deshumarea propriu-zisă fiind supravegheată de Dr. Lenhossék Mihály, renumit anatomist și histologist, respectiv profesorul Universității din Budapesta și Dr. Bartucz Lajos, antropolog și asistent universitar în cadrul Universității din Budapesta. În fotografia alăturată cei trei (după cum urmează Lenhossék, Varjassy și Bartucz) își îndreaptă privirea spre osemintele generalilor. Lakatos Ferenc Ottó, paroh și ministru provincial minorit, a binecuvântat osemintele, acestea fiind transportate în Palatul Cultural pentru a fi analizate. Presa contemporană – cea locală și cea din capitala Budapesta – raporta cu un solemn entuziasm despre demersurile aferente exhumării și procesul în sine. Implicarea arădenilor a fost considerabilă, comunitatea susținând cauza cu perseverență. Dintre notabilitățile arădene care au participat la deshumare îl mai menționăm pe arhitectul Szántay Lajos, cel care a elaborat planurile Palatului Cultural. Îl putem vedea în colțul drept al fotografiei”. Exponatul lunii martie, adus în atenția publicului cu prilejul aniversării a 130 de ani de la deschiderea muzeului din Arad (1893) și 110 ani de la deschiderea muzeului Palatului Cultural (1913), este expus în Muzeul de Istorie al Complexului Muzeal Arad alături de alte valori de patrimoniu din Colecția Muzeul Revoluției 1848-1849, care au constituit prima colecție de istorie a muzeului arădean. Muzeul de Istorie (Palatul Cultural Arad, intrarea dinspre Parcul Copiilor) Marți-Duminică: 09.00-17.00

Piesa lunii martie este un eșantion de apatit cu biotit. Apatitul este un mineral din clasa fosfaților cu formula chimică Ca5(PO4)3(OH,F,Cl). Numele de „apatit” i-a fost atribuit de către geologul german A.G. Werner (1749 – 1817), în anul 1786, după verbul grecesc απατάω care înseamnă „a înșela”, „a trișa” pentru că, după cum scria acesta, „până acum, mineralul a indus în eroare toți specialiștii în identificarea sa”. (Roycroft & Cuypers, 2015*). A fost confundat de-a lungul timpului cu alte minerale: beril, milarit sau phenakit. În prezent, termenul de apatit este atribuit supergrupului de minerale care include fosfați, arseniați și vanadați, supergrup din care face parte și grupul apatitului (aprobat de IMA – International Mineralogical Association în anul 2010). Membrii acestui grup sunt: fluorapatitul (cel mai întâlnit – apare în roci de tipul sienitelor, carbonatitelor, pegmatitelor, skarnelor, lateritelor), hidroxilapatitul (rar) și clorapatitul (foarte rar). Poate să apară într-o varietate de culori, de la alb, la galben, verde, roșu și chiar negru. Fluorapatitul este principala sursă de extragere a fosforului din care se obțin îngrășămintele chimice cu fosfați și acidul fosforic. Hidroxilapatitul este folosit pe scară largă în stomatologie și în medicină deoarece se găsește în compoziția oaselor și a dinților. Localitatea tip pentru apatit este Ehrenfriedersdorf, Munții Erzgebirge, Landul Saxonia, Germania. Zăcăminte importante de apatit se găsesc în Brazilia, SUA, Federața Rusă, Maroc, Finlanda, Mexic, etc. În România, prezența acestor minerale a fost remarcată în peșteri, sub formă de hidroxilapatit, în zonele cu exploatări miniere sub formă de fluorapatit (Cavnic, Răzoare – județul Maramureș; Băița – județul Bihor; Blazna, Valea Vinului – județul Bistrița-Năsăud) sau în compoziția unor roci (skarnele de la Dealul Cornet și Valea Morii – județul Hunedoara; pegmatitele de la Conțu-Negovanu – județul Sibiu; bazaltele de la Racoș – județul Brașov; skarnele de pe Valea Mraconiei – județul Caraș-Severin; etc.). Cristale de fluorapatit în asociație cu biotit pot fi observate în colecția Muzeului Geologic Național.

Unul dintre cele mai vechi meșteșuguri practicate de către om este confecționarea de obiecte din lut. Acestea erau obținute prin amestecul a patru elemente considerate de vechii greci ca fiind primordiale în existența materiei: pământ, apă, foc și aer. Pornind de la simpla modelare a lutului în contact cu apa și exploatând transformarea pe care o suferă un obiect obținut astfel prin ardere, omul a reușit să dezvolte o tehnologie pe care o va utiliza continuu de-a lungul evoluției civilizației până în prezent. Descoperirile arheologice au scos la lumină o varietate de obiecte ceramice a căror funcționalitate a fost stabilită prin prisma unor cercetări cu caracter pluridisciplinar. Propunem, astfel, pentru obiectul lunii martie un vas strecurător încadrat temporar Epocii Dacice. Această strecurătoarea dacică este confecționată din lut, modelată la roată, având exteriorul lustruit, corpul conic în partea inferioară cu perforații și ușor teșit la bază, prezintă gură evazată și buza rotunjită. Toarta, puțin înălțată este prinsă de buză și de zona diametrului maxim. Artefactul provine din așezarea fortificată de la Stenca Liubcovei, așezare locuită în Epoca Bronzului și în cea de-a doua Epocă a Fierului. În cadrul acestei așezări, perioadei dacice îi corespunzând două niveluri de locuire, primul nivel cuprins între sec. III î. Hr. – I î. Hr. și al doilea nivel din care provine obiectul prezentat, cuprins între sec. I î.Hr. – I. d.Hr. Strecurătoarele au fost utilizate individual sau ca părți componente ale unor ansambluri de vase utilizate la obținerea diferitelor produse lactate; la prepararea mierii; la strecurarea diferitelor băuturi obținute prin înmuierea și fermantarea boabelor, fructelor pentru producerea sucurilor sau vinului; pentru prepararea variatelor amestecuri lichide de grăsimi vegetale și animale sau ca afumători. Se consideră că strecurătorile ar fi fost utilizate și în practici de cult în cadrul unor ritualuri de purificare a lichidelor. În sud-estul Europei, pentru intervalul cuprins între începutul Neoliticului și până la sfârșitul epocii Bronzului, au fos descoperite strecurători având forme conice, semicirculare și semisferice. Strecurătoarele de tip ceașcă semisferică cu mâner și găuri de diferite dimensiuni au fost utilizate de la începutul Epocii Bronzului și în Epoca Fierului. Alina Gheorghe muzeograf Bibliografie ZLATUNIĆ Romuald,Prehistoric ceramic colanders and their use in the eastern adriatic coast and its hinterland, în Historia Achaeologica, 50, 2020, p. 25-85. GUMĂ Marian, SĂCĂRIN Caius, Cercetările arheologice de la Stenca Liubcovei,în Materiale și cercetări arheologice, A XV-A sesiune anuală de rapoarte, 1983, p. 135-137. GUMĂ Marian, Cercetări arheologice pe Stenca Liubcovei (județul Caraș-Severin), în Banatica, 4, 1977, p. 69-104. AILINCĂI Sorin Cristian, Începuturile Epocii Fierului în Dobrogea, în SCIVA, t. 64, nr. 3-4, 2013, p. 223-292.

Floarea-de-colț (Leontopodium alpinum Cass.) Floarea-de-colț (Leontopodium alpinum Cass.) este o specie perenă, pitică, din familia Asteraceae, ce poate atinge 5-30 de cm înălţime. Originară din stepele Asiei, unde creşte des printre firele de iarbă, este denumită popular și albumiță sau floarea-reginei. Aceasta are ca areal de răspândire Asia şi Europa, fiind prezentă în etajele alpin și subalpin, pe coaste abrupte, însorite, pe stâncării de calcare. În țara noastră poate fi întâlnită în Munţii Maramureşului, Rodnei, Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Făgăraş, Cozia, Retezat și alții. În afara spațiului românesc, această floare înfrumusețează zone din Alpi, Balcani, Pirinei, dar și din Asia Centrală și de Est. Întreaga plantă este acoperită de perișori fini, catifelați, de culoare argintie, cu rol de apărare a frunzelor și florilor împotriva arșiței și vântului. Floarea-reginei (Leontopodium alpinum Cass.) are un rizom (tulpină subterană, lipsită de clorofilă, asemănătoare rădăcinii) cilindric acoperit cu resturi de frunze vechi negre-brune. Tulpina subțire, dreaptă și neramificată prezintă frunze liniare sau liniar-lanceolate, iar în partea de jos frunze catifelate dispuse într-o rozetă. Vârful tulpinii poartă o „stea alb-argintie” care pare a fi o floare unică, însă, la această plantă, florile sunt foarte mici și numeroase, strâns unite, dispuse în câteva mici grupe numite capitule și care se pot observa ca niște mici „aglomerări” gălbui în mijlocul florii aparente. Ceea ce ar părea că sunt petale nu sunt altceva decât frunze acoperite cu o pâslă deasă de peri albi, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe. Astfel, florile sunt de fapt inflorescenţe, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase şi înghesuite, încadrate de 5-15 bractee albe (structuri mici asemănătoare frunzelor care se găsesc la baza unei flori), dispuse radial, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei singure steluțe catifelate. Fructele sunt achene cilindrice cu lungimea de 1 mm, prevăzute cu papus. Perioada de înflorire este iulie - august. În România, efectul negativ al colectării excesive a fost observat de profesorul Alexandru Borza la începutul secolului al XX-lea. Astfel, a luat măsuri pentru protejarea populațiilor de floare-de-colț, fiind ocrotită de lege și declarată monument al naturii, încă din anul 1933. Pentru conservarea speciei (Leontopodium alpinum Cass.) se recomandă monitorizarea populaţiilor de la altitudini joase și cultivarea în grădini botanice. Floarea-reginei este protejată în mai multe rezervaţii naturale, cum ar fi Piatra Craiului, Munţii Bucegi, Ciucaş, iar în rezervaţia de la Întregalde, din județul Alba, floarea-de-colţ coboară la cea mai mică altitudine din Europa, aproximativ 600 de metri. Floarea-de-colț a fost folosită în medicina populară tradițională din Alpi. Extractele din diferite părți ale plantelor au fost folosite pentru a trata bolile respiratorii, de inimă și digestive. Extractele din această plantă se utilizează în industria cosmetică. De asemenea, a fost folosită ca „floare nemuritoare” în buchețele uscate ornamentale. În ciuda faptului că florile au o miresmă insesizabilă, ele atrag nenumărate insecte polenizatoare, dar și admirația turiștilor, fiind considerată a fi simbolul pajiștilor montane și al iubitorilor de drumeție.

Exponatul lunii martie - CONSTITUȚIA ROMÂNIEI - 1923 Unirea tuturor românilor proclamată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia și alcătuirea noului stat pe baze noi făceau ca vechiul cadru al Constituţiei din 1866 să nu mai corespundă împrejurărilor existente. Se cerea ca în legea fundamentală a țării să se introducă toate angajamentele pe care le luase statul român prin convenţii internaţionale şi tratate de pace, angajamente care aveau valoarea unor norme constituţionale. Transformările care s-au produs în viaţa social-economică şi politică a României au necesitat şi consfinţirea acestora pe plan juridic, fapt realizat prin adoptarea unei noi Constituţii. După lungi dezbateri și formalități social-politice Constituţiunea a fost promulgată de către Ferdinand I prin decret regal în 28 martie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923. Ea este o modificare și completare a vechii Constituţiuni din 1866. Noua constituție a fost redactată dupa modelul Constituţiei regatului belgian din 1885. Încă din 1922 s-au realizat 4 proiecte de constituţii însă adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu. Constituţia din 1923 a adus modificări Constituţiei din 1866, atât structural în sensul că a îmbogăţit-o cu 10 articole, cât şi din punct de vedere al conţinutului, prin aceea că s-au adăugat 7 articole noi, 20 de articole au fost modificate radical sau înlocuite, alte 25 de articole au fost reformulate sau au primit adăugiri, iar 76 de articole au rămas neschimbate şi preluate integral de noua constituţie. Ca şi constituţia precedentă, cea din 1923 avea tot 8 titluri. Deşi se aseamănă mult cu actul fundamental din 1866 nu numai în conţinut ci şi în modul de formulare a textelor, constituţia din 1923 a fost considerată ca fiind mai democratică decât precedenta. Se menţin astfel principiile generale ale legii fundamentale de la 1 iulie 1866 păstrând intact spiritul liberal al acesteia. Printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi, într-un limbaj modernizat şi specializat, adoptă vechile texte la situaţia politică, economică şi socială din România Mare. În fond, s-a optat deci pentru soluţia revizuirii vechii constituţii, dar oficial s-a pretins că este una nouă, ţinându-se seama şi de obiecţiunea că noua constituţie în întregul ei trebuie să reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii. De aceea, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi cele rămase neschimbate. Constitutia din 1923 preciza mai bine decât constituția din 1866, principiul suveranității nationale, declarând România ,,stat național, unitar și indivizibil’’, al cărei teritoriu este ,,inalienabil’’ și care nu poate fi colonizat cu populații ori grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constitutional, a fost monarhia constituțională. Principiul separației puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripții care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuții. Independența puterii judecătorești a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorească (art. 104), aceasta asigurând independența și obiectivitatea judecătorilor. Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege și reprezentanța națională, puterea executivă de rege și guvern, iar cea judiciară de către instanțele judecătorești. Adunarea Deputaților era constituită prin alegerea deputaților prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret al cetățenilor majori, cu scrutin de listă, prin recunoașterea principiului reprezentării minorităților, renunțându-se la sistemul cenzitar. Membrii Senatului erau de două categorii : aleșii – în baza aceluiași vot dintre cetățenii români bărbați care au împlinit vârsta de 40 de ani; de drept – moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, reprezentanți ai înaltului cler, președintele Academiei Române, foști președinți de consiliu de miniștrii, fosti miniștrii, generali în rezervă, etc. Nu au fost admiși să-și exprime opțiunea politică militarii și femeile, a căror situație urma să se reglementeze prin elaborarea unor legi speciale, însă nici legea electorală din 1926 nu va reglementa dreptul de vot al femeilor. Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă drepturi și celorlalte culte. Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcționării democrației: garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor; libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului s.a. Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris. Motivele pentru adoptarea unei noi Constituţii au fost : nu se puteau extinde efectele pactului fundamental asupra unor cetăţeni noi care nu luaseră parte la încheierea lui, deoarece Constituţia din 1866 reprezenta voinţa numai a locuitorilor din Ţara Romanească şi Moldova; problemele cu minorităţile naţionale şi a unor confesiuni noi, anterior neglijabile ca pondere în Vechiul Regat, iar tratatele de pace ne impuseseră, ca şi în 1878, anumite condiţii referitoare la garantarea drepturilor acestora ; apariția unei puternice economii agricole ţărăneşti ca urmare a reformei agrare (expropierea marilor proprietăţi la 16 decembrie 1918 şi împroprietărirea ţăranilor la 2 aprilie 1920) ; dezvoltarea industrială a ţării. Constituția din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul regimului politic din România, a contribuit la crearea cadrului de funcționare a regimul politic instituțional, a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetățenilor, grupărilor și formațiunilor politice și accesul la viața politică pentru categorii sociale foarte largi, a consfințit monarhia și continuitatea ei, apreciată în epocă ca factor al stabilității statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menținerii unității statale depline. Perioada în care aceasta constituție a reprezentat legea fundamentală a României, regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire. Muzeograf, Daniela Alecsa

Femeia , această Gaia a nenăscutului, este celebrată la Muzeul Goleşti prin expoziţia temporară "Arta la feminin ", al cărui vernisaj va avea loc marţi, 7 martie 2023, la ora 12.00 . Este un omagiu adus femeilor artist şi femeilor muze, un omagiu adus puterii feminine de a inspira, de crea, de a oferi iubire şi speranţă, de a fi infinitul. Expoziţia cuprinde tablouri de o inconstestabilă valoare , ce reprezintă femeia în complexitatea ei absolută. Vă invităm să vizitaţi această expoziţie dedicată tuturor femeilor şi să descoperiţi "Arta la feminin"

Mineral din clasa oxizilor și hidroxizilor, fiind un oxid hidratat de aluminiu, component principal al bauxitelor. Numele său este derivat de la cuvântul grecesc diasperein (dispersie, a se împrăștia) și face referire la proprietatea acestui mineral de a pierde apa atunci când este încălzit și de a ”pocni” foarte tare, reducându-se în fragmente foarte mici. Se prezintă sub formă de cristale tubulare, de regulă foarte mărunte, de culoare albă, cenușie, brună, verde, roz, galben sau incolor, cu luciu sticlos sau sidefos. Împreună cu alte minerale din grupa bauxitelor se utilizează pentru obținerea aluminiului. Acest metal, foarte ușor și rezistent la coroziune, în aliaj cu alte metale are numeroase utilizări industriale, fiind folosit la construirea avioanelor, autovehiculelor sau a cablurilor electrice suspendate. Se găsește în cantități mari în Canada, Franța, Rusia, Madagascar. În muzeul nostru este expus în sala 1, un eșantion provenind din Slovacia.

Vestind începutul primăverii, zeița iubirii și a frumuseții a coborât din Olimp pentru a fi admirată într-una dintre cele mai grațioase ipostaze artistice ale ei – Afrodita din Knidos. Statueta votivă din marmură de la Apulum o înfățișează pe Venus în această variantă celebră, o imagine-simbol desăvârșită de marea artă a Antichităţii. Statuia de cult a Afroditei din Knidos a reprezentat primul nud feminin monumental din arta clasică, fiind realizată din marmură de Paros în sec. IV a.Chr. de către faimosul sculptor atenian Praxiteles. Exponatul lunii martie reprezintă, probabil, una dintre cele mai frumoase sculpturi din Dacia romană. Nuditatea zeiței semnifică nașterea ei divină din mare, iar gestul pudic indică fertilitatea, tinerețea ei eternă prin curățare, purificare și renaștere ritualică. Stilul elegant de redare a părților anatomice prin păstrarea proporțiilor ne arată că avem în față opera unui artist, nu cea a unui simplu meșter cioplitor în piatră. O asemenea tehnică o întâlnim la Venus Colonna (Musei Vaticani) și la Afrodita Ludovisi (Museo Nazionale Romano), copii de epocă romană după originalul sculptat de Praxiteles. Calitatea remarcabilă a execuției statuetei ne îndeamnă spre o încadrare cronologică în sec. I-II p.Chr., sculptura ajungând la Apulum pe parcursul sec. II-III p.Chr., ca piesă de import. Statueta din marmură a zeiței Venus a fost descoperită cu ocazia unei cercetări arheologice preventive efectuate în anul 2022, în Alba Iulia (str. Brândușei). Echipa de cercetare a fost alcătuită din: A. Bolog, responsabil științific, G. Balteș, arheolog (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia), N. Pâclișan, R. Bobăilă, I. Florea, masteranzi (Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia). Ajunsă în laboratorul de restaurare al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, statueta a beneficiat de o atenție deosebită din partea restauratorilor Dan Anghel și Sidonia Petronela Olea. După restaurare, zeița a participat la numeroase ședințe foto, a trecut prin scanarea 3D realizată de Călin Șuteu, și a fost vedeta unui film de prezentare realizat de Andrei Buta și Anca Timofan. Miercuri, 8 martie, la ora 11, vă așteptăm la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia unde Radu Ota, Gabriel Balteș, Dan Anghel și toți cei implicați în cercetarea, restaurarea și digitizarea piesei vă vor oferi mai multe informații despre această extraordinară descoperire.

Exponatul lunii martie, autoportret al pictorului și graficianului Adalbert Varga, a fost realizat pe parcursul uneia dintre călătoriile artistului, în Dresda. Cele două planuri ale lucrării interacționează în mod subtil și simbolic. Varga redă personajul feminin (muza sau o persoană dragă încadrată doar în spațiul imaginar) prin trăsături estompate, aproape absente, în timp ce imaginea propriei persoane este foarte bine conturată, într-un joc de clar – obscur. Influențele școlii germane sunt evidente în cromatica lucrării. Albastrul tulbură monotonia nuanțelor sumbre de verde difuz. Prezența feminină, fie ea și foarte subtilă, pare echilibrul neliniștii masculine. - Adalbert Varga a studiat la Budapesta, în clasa profesorului István Réti. În Timișoara s-a stabilit la începutul anilor`20. 1922 – 1923. Tânărul Adalbert Varga călătorește, pentru studii, la Dresda și München împreună cu colegul și prietenul său, sculptorul Ferdinand Gallas. Preluând modelul Școlii (libere de artă) „Der Weg”, înființează la Timișoara, în 1926, Școala liberă de artă. În acest proiect au fost cooptați și alți artiști ­– Ferdinand Gallas, Nándor Kóra Körber, Oskar Szuhanek, Julius Podlipny ­– care, de altfel, a preluat atribuțiile lui Varga în 1928, când acesta a plecat definitiv la Paris. În Franța se bucura deja de aprecierea criticilor de artă, ceea ce i-a facilitat parcursul profesional. După o activitate artistică intensă, în care a trimis și în țară lucrări pentru expoziții, informațiile despre Adalbert Varga sunt din ce în ce mai puține. În 1940, la doar 40 de ani, se stinge din viață în condiții necunoscute. În lucrările sale, realizate într-o manieră expresionistă, exteriorizează bogăția lumii lăuntrice juxtapuse pe diverse tematici, de la peisaje, la portrete și scene narative. Portretele sale surprind personaje misterioase, din diferite medii sociale, care par a fi atemporale, desprinse dintr-o lume proprie. Autoportretele realizate de Adalbert Varga sunt definitorii pentru itinerariul său artistic și pentru conturarea completă a identității sale, dincolo de granițele artei. Text: Mihaela Irimescu, educator muzeal

Muzeul Național de Istorie a României în colaborare cu Muzeul Dunării de Jos Călărași organizează vernisajul expoziției - eveniment „Nicolae Iorga – 150 de ani de la naștere” Profesorul univ. dr. Andrei Pippidi, nepot al marelui savant Nicolae Iorga, a adunat și păstrat timp de decenii toate aceste mărturii ale vieții, activității științifice, literare, eseistice, dramaturgice și politice ale marelui savant Nicolae Iorga, iar printr-un act de cultură și generozitate, le-a donat Muzeului Național de Istorie a României, devenind astfel parte a patrimoniului național. Colecția este formată din piese excepționale, care au fost pentru prima data valorificate expozițional în anul 2022: actul de naștere al marelui istoric, actele de studii primare, gimnaziale și diplomele de licențiat și doctor; câteva dintre cele mai importante diplome de doctor honoris causa de la marile universități ale Europei, precum și brevetele și medaliile primite de către Nicolae Iorga de-a lungul vieții, de la cele românești marele colan al Ordinului Carol I și marele colan al Ordinului Ferdinand I, la cele străine : Ordinul Legiunea de Onoare, în grad de Mare Cruce, Franța; Ordinul Mântuitorului, în grad de Mare Cruce, Grecia; Ordinul Coroana Italiei, în grad de Mare Cruce; Ordinul Vytautas cel Mare, în grad de Mare Cruce, Lituania; Ordinul Sfântul Iacob al Spadei, în grad de Mare Cruce, Spania și multe altele. De asemenea, sunt expuse: documente primite de către marele istoric de la Familia Regală a României, de la regina Maria, principele și apoi regele Carol al II-lea, principesa Mărioara și principesa Elena. În premieră va fi expusă la Călărași o scrisoare a reginei Maria adresată lui Nicolae Iorga la 14 iunie 1915. Grație colaborării dintre Muzeul Național de Istorie a României și Muzeul Dunării de Jos Călărași, o mare parte din inestimabila Colecție „Iorga-Pippidi” va fi expusă în perioada 15 martie - 17 aprilie 2023 la Călărași, alături de piese vestimentare, obiecte personale, mobilier, aflate în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României și Institutului „Nicolae Iorga” al Academiei Române. Expoziția este organizată de dr. Cristina Păiușan-Nuică, cercetător științific, dr. Cornel-Constantin Ilie, director adjunct al Muzeului Național de Istorie a României, fiind coordonată la Călărași de către dr. Valentin Parnic, manager al Muzeului Dunării de Jos Călărași și dr. Andreea Parnic, muzeograf. Vernisajul se va desfășura miercuri 15 martie 2023, ora 13.00, la sediul Muzeului Dunării de Jos din strada Progresul 4.

EXPONATUL LUNII MARTIE 2023 LA MUZEUL MUNICIPAL „IOAN RAICA” SEBEŞ: FURCA DE TORS CU ARIPI, DIN ŞUGAG Exponatul lunii martie 2023 la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş este o furcă de tors cu aripi, provenită din comuna Şugag. În întreaga Mărginime a Sebeşului se întâlnesc doar două tipuri de furci de tors: cu aripi sau cu coarne, specifice, de altfel, întregii zone a Mărginimii din sudul Transilvaniei. Furca aleasă ca exponat al lunii martie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş a intrat în colecţia muzeului în anul 1966, fiind cumpărată de la meşterul popular Nicolae Cernat din Şugag, care deţinea o colecţie de obiecte ciobăneşti. Realizată din lemn de paltin, are 110 cm şi este decorată pe tijă şi pe aripi. Decorul tijei este împărțit în 11 registre succesive ornamentate cu motive specifice decorului în lemn, „dinţi de lup”, incizii simple, meandre, motive vegetale şi rozete solare. Partea superioară se termină cu un registru sub forma unei spirale excizate care înconjoară tija. Această parte corespunde zonei destinate caierului de lână care urmează a fi tors. În zona mediană a tijei sunt dispuse aripile, cu dimensiunea de 11x10 cm, ornamentate prin traforare, motivele realizate fiind rozete solare în diferite variante sau motive cioplite, „dinţi de lup” şi motivul spicului de grâu, Pe tijă, în zona în care sunt ataşate aripile, este prezent următorul text: „A.N. 1949 A.P.”. Textul redă iniţialele celui care a cioplit furca (A.N.), anul realizării ei (1949) şi iniţialele celei pentru care s-a confecţionat furca (A.P.). Considerate de specialiştii în etnologie şi artă populară drept categoria cea mai însemnată a obiectelor de artă pastorală, furcile de tors erau executate în perioada văratului la munte, în timp ce păşteau numeroasele turme de oi prezente în Mărginimea Sebeşului. Motivaţia executării unui astfel de obiect era întotdeauna afectivă, furca de tors fiind, de cele mai multe ori, destinată iubitei. Lucrată cu migală şi dragoste de-a lungul verii, furca era dăruită toamna, la coborâtul oilor, fetei iubite, care, după cum relata profesorul Gheorghe Pavelescu, „o împodobea cu coacăze şi jneapăn, purtându-o ca pe un trofeu”. Fiecare fecior, când era cioban, confecţiona cel puţin o furcă de tors pentru „drăguţa” lui. Lucrând la un astfel de obiect, vremea se scurgea mai repede şi era alungat „urâtul” (plictiseala), iar dorul de persoana iubită primea o formă fizică, transpusă în lemn de paltin, pe care cu răbdare şi meşteşug îl transforma într-o veritabilă dantelărie. Cei mai îndemânatici, confecţionau chiar mai multe furci, nu numai pentru iubită, ci şi pentru surori, rude sau pentru a le vinde. Tot profesorul Pavelescu aminteşte de un cioban din Bârsana, cătun al Şugagului, care a confecţionat nu mai puţin de 10 astfel de furci. Pe unele le-a dat unor fete din sat, celelalte schimbând-le pentru vin în satul Reci, deoarece - mărturiseşte ciobanul - fetele din zona colinară le cumpărau bucuroase, chiar dacă nu torceau cu ele, pentru că erau frumoase. Pentru confecţionare, trunchiul de paltin era crăpat cu securea în patru apoi, cu ajutorul briceagului, era cioplită furca. Decorul „încrâştit” era realizat cu o unealtă numită „penţăluş”, confecţionată din lama unei coase. Penţăluşul trebuia ascuţit atât de bine „încât să ţi se pară că nici nu atingi cu el lemnul”. Pentru confecţionarea furcilor se mai foloseau dăltiţe special realizate din oţel de „chilă” (pilă), cu acestea realizându-se scobiturile de la aripile furcii, şi un firez îngust şi subţire, cu ajutorul căruia se executau elementele traforate ale decorului. La urmă totul era finisat cu „glaspapir” (şmirghel), unele incizii erau colorate folosindu-se cărbune din vatră pentru negru sau culorile cu care se „buiau” (vopseau ca însemn de proprietate) oile, pentru verde şi roşu. La final, furca era unsă bine cu seu de oaie nefiert şi ţinută lăngă foc pentru a pătrunde în lemn. Deşi astăzi niciun tânăr cioban nu îşi mai transpune în lemn de paltin dorul şi sentimentele pentru iubita rămasă în sat şi nici aceasta nu mai toarce cu gândul la el, prezenţa unor astfel de obiecte-simbol în muzee sau colecţii de artă populară ne vorbesc despre o societate în care obiceiurile premaritale erau cu totul altele, în care spiritul practic era armonios împletit cu sentimentele, având şi un simţ estetic deosebit.