București: Exponatul lunii iulie 2020 la Muzeul Universității Politehnice: Diploma de inginer a lui Nicolae Vasilescu Karpen, eliberată de Școala Națională de Poduri și Șosele la 19 iunie 1891

Exponatul lunii iulie : Diploma de inginer a lui Nicolae Vasilescu Karpen, eliberată de Școala Națională de Poduri și Șosele la 19 iunie 1891.

Nicolae Vasilescu Karpen s-a născut la 28 noiembrie 1870 în Craiova.
A urmat cursurile primare și liceale la liceul Carol I din localitatea natală, unde s-a numărat an de an printre premianți.
După absolvirea liceului a frecventat cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele, pe care a absolvit-o în anul 1891, ca șef de promoție.
După terminarea studiilor la Școala Națională de Poduri și Șosele a fost angajat la Ministerul Lucrărilor Publice unde s-a ocupat de lucrări inginerești rutiere și feroviare.
În anul 1899 pleacă la Paris pentru a-şi continua pregătirea la Şcoala Superioară de Electricitate, pe care a absolvit-o în 1901. În 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris luându-și licenţa în fizică, mecanică şi matematică.
Şi-a continuat studiile şi cercetările pentru doctorat cu profesorii Gabriel Lippmann, Henri Poincaré şi Henri Moissan, obtinând titlul de doctor în anul 1904, cu teza „Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrice în miscare”. Teza, devenită clasică, l-a facut cunoscut pe inginerul fizician în comunitatea ştiinţifică mondială. Universitatea din Lille i-a incredintat Catedra de electrotehnică, la care a predat numai un trimestru.
Animat de patriotism în anul 1905 s-a întors în ţară și începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică la Școala Națională de Poduri și Șosele. Va preda acest curs timp de 35 de ani. Ca dascăl N. V. Karpen avea o prestanță impunătoare, un calm proverbial și o vorbire moderată. Își pregătea lecțiile cu minuțiozitate, se documenta, își sistematiza materia în așa fel încât studenții să jungă la esența fenomenelor.
În anul 1918 a fost numit Director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Din această calitate , împreună cu alți profesori, elaborează un studio aprofundat pentru înființarea Școlilor Politehnice în România, punând bazele învăţământului ingineresc modern, caracterizat printr-un conţinut complex, cu mai multe specialităţi.
A fost primul Rector al Școlii Politechnice din București, deţinând această funcţie din 1920 până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăşurată pe perioada vacanţei de vară, a introdus în Planul de învăţământ cursuri cu profil economic, administrativ şi juridic, cursuri pentru învăţarea limbilor străine. A înfiinţat doctoratul în inginerie.
A avut contribuţii teoretice şi practice originale în domeniile: electricitate, electrostatică, electromagnetism, telegrafia fără fir, pile electrice, aerodinamică, termodinamică, în electrochimie şi chimia fizică. În 1909 a propus, în premieră, printr-o notă intitulată „Asupra telefoniei la mare distanţă” şi adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă, procedeu folosit în telefonia fără fir.
Începând din anii `20 Nicolae Vasilescu Karpen a făcut cercetări cu numeroase pile electrice, încercând să creeze dispozitive care sa producă energie „la nesfârșit”. În anul 1925 Karpen a publicat o lucrare sub titlul „Mişcarea perpetuă de speţa a 2-a este o consecinţă necesară a atomisticii”. În anul 1956 N.V. Karpen a conceput un prototip numit în literatura de specialitate pila K2 (Pila Karpen) pe care o numeşte o „pilă termoelectrică cu temperatură uniformă”. Explicația dată de Karpen pentru funcționarea acestei pile a surprins lumea științifică și crează controverse și astăzi la peste 60 de ani de la construcție.
Nicolae Vasilescu a fost membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru titular din 1923. A fost, de asemenea, în două rânduri (1 iunie 1929 – 30 mai 1932; 31 mai 1941 – 2 iunie 1944 ) vice-preşedinte al acestei înalte instituţii de ştiinţă şi cultură a ţării. A fost membru de onoare a numeroase foruri ştiinţifice de peste hotare, între care şi cunoscuta Societate a Electricienilor Francezi.
A încetat din viaţă la 2 martie 1964 la Bucureşti.