#‎stamacasa‬: Obiectul virtual al lunii mai 2020 la Muzeul Banatului Montan: Grup de muncitori de la „Fabrica de mașini și roți montate” din Reșița la sfârșitul secolului al XIX-lea

Exponatul lunii mai 2020 este o Fotografie reprezentând un grup de muncitori de la „Fabrica de mașini și roți montate” din Reșița la sfârșitul secolului al XIX-lea; hârtie foto, sepia, pe carton cu chenar alb, cu sigla atelierului fotografului Fáy Márton, 50 x 40 cm. Fáy Márton a fost fotograful oficial al StEG-ului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. A avut atelierul fotografic pe Strada Principală a Reșiței din acea vreme (Hauptgasse), în casa lui Maier János. Potrivit reclamei, atelierul său oferea, pe lângă fotografii de grup sau portrete individuale, fotografii mărite după tablouri, acuarele, picturi în ulei, precum și obiecte și material fotografic.

Istoria industrială a Banatului Montan debutează odată cu cel de-al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea când, în urma păcii de la Passarowitz din 21 iulie 1718, Banatul a fost încorporat Imperiului Habsburgic ca un domeniu al coroanei supus împăratului. Primele activităţi industriale

s-au concentrat în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe exploatarea resurselor subsolului bănăţean, în principal a zăcămintelor de metale feroase, neferoase şi cărbune, ceea ce a determinat o intensă activitate minieră şi metalurgică. Deși primele centre industriale au fost cele de la Bocșa, Dognecea și Ciclova, o decizie importantă a fost aceea de a muta uzinele metalurgice de la Bocşa la Reşiţa, unde existau condiţii mai propice. Astfel, în anul 1768 Curtea imperială a aprobat raportul Direcţiunii miniere de la Oraviţa de construire a unor noi uzine metalurgice la Reşiţa, iar în octombrie 1769 contele Clary, guvernatorul Banatului, a dispus începerea lucrărilor la Reşiţa, proiectul construcţiilor şi executarea lor fiind încredinţate maistrului superior minier Franz Müller von Reichenstein, împreună cu maistrul minier Joseph Desiderius Redange. Construcţia propriu-zisă a început în noiembrie 1769, pentru ca la 3 iulie 1771 să fie sfinţite cele două furnale reşiţene – „Franciscus” şi „Josephus” – ce vor fi puse în funcţiune la 8 octombrie 1771. Lucrările de modernizare a uzinelor reşiţene de la mijlocul secolului al XIX-lea evidenţiau deja existenţa a două ateliere prelucrătoare: unul de prelucrări mecanice şi celălalt de turnare şi prelucrare a tunurilor.

O nouă etapă în istoria industrială a Banatului montan s-a deschis odată cu integrarea uzinelor, exploatărilor şi domeniilor imperiale din Banat în nou înfiinţata societate pe acţiuni cu capital francez şi austriac – StEG (K.u.K. priviliegierte östereichische Staats Eisenbahn Gesellschaft/ Societatea privilegiată imperială şi regală a Căilor ferate de stat) începând cu 1 ianuarie 1855. Demersul statului austriac a fost motivat de interesul tot mai ridicat în acea epocă pentru construirea de căi ferate; or, pentru a asigura nevoile de materii prime (mai ales cele de cărbune şi minereu de fier), conducerea StEG-ului a hotărât achiziţionarea a două mari domenii miniere, unul în Boemia şi celălalt în Banat. Astfel, uzinele, exploatările şi domeniile StEG din Banat au constituit la acea vreme unul dintre cele mai mari complexe industriale ale vremii.

În cadrul StEG-ului, un rol aparte l-a avut „Fabrica de maşini şi roţi montate” care s-a dezvoltat din atelierul de prelucrări mecanice şi a ajuns să polarizeze în jurul specificului său întreaga evoluţie a uzinelor. Iniţial, în cadrul acestui atelier s-au produs roţi montate, crampoane, trifoane, nituri, eclise, bride, plăci de strângere şi şuruburi pentru calea ferată. Ulterior, ceea ce va da unicitate uzinelor reşiţene a fost producţia de locomotive, primele trei construite între 1872 şi 1874 (Resicza, Bogsan şi Hungaria) fiind locomotive tender cu ecartament îngust pentru liniile de transport intern ce au deservit linia Secu-Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier. În 1873 a fost construită şi prima locomotivă de tip industrial, destinată în special oţelăriei Reşiţa. În total, între anii 1872 şi 1919 la Reşiţa s-au produs 9 locomotive. Din anul 1883 fabricaţia de nituri, trifoane, crampoane şi şuruburi a fost transferată la Anina, fapt care a permis extinderea fabricii de maşini din Reşiţa cu o nouă hală unde se vor produce maşini cu aburi de toate tipurile şi mărimile, perechi de roţi, osii, stele, crampoane, trifoane pentru locomotive. Odată cu trecerea la fabricaţia de armament în anii 1903-1904, s-a realizat o nouă extindere a fabricii prin adăugarea unui atelier de tratamente termice. De altfel, în perioada primului război mondial fabrica reşiţeană a fost adaptată la ajustarea şi montarea afetelor de tun şi la fabricarea proiectilelor, ajungându-se la o producţie lunară de 38 afete de tunuri şi obuziere, 35 t proiectile diferite şi 173 t diferite materiale (vehicule rutiere militare, blindaje pentru automobile etc.). Între anii 1916-1917 a fost construită fabrica de roţi montate pentru vagoane şi locomotive cu scopul de a degreva fabrica de maşini în vederea sporirii fabricaţiei de armament, dar şi a producţiei de roţi montate.

Bibliografie:

Gräf, Rudolf, Domeniul bănățean al StEG (1855-1920), Editura Banatica, Reșița, 1997.
Kulhanek, Helmut, Cartofilie reșițeană. Ilustrate istorice din patru decenii, 1898-1938, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2013.
Perianu, Dan Gh., Istoria Uzinelor din Reșița (1771-1996), Editura Timpul, Reșița, 1996.