București: În MARe cu Ștefan Ungureanu

Luni, 26 august, ora 19:00
Intrare: 30 lei/pers.
Înscrieri la gift.shop@mare.ro

În MARe cu Ștefan UNGUREANU

La etajul 1 al MARe, în cadrul colecției permanente, poate fi văzută lucrarea lui Ștefan Ungureanu, ”The Visible Effort” (2015), lucrare folosită și pentru ilustrarea acestui eveniment. O lucrare în fața căreia se opresc destui vizitatori. Este o lucrare deopotrivă limpede și secretoasă. Aparent spune tot. Ba e chiar relaxant de explicită (mai ales dacă o compari cu alte lucrări din muzeu în dreptul cărora nu puțini manifestă un soi de perplexitate).

Vedem un grup de oameni care se muncește din greu să împingă prin ceea ce ar putea fi înțeles ca fiind o carieră de piatră, acel…. Chiar, acel ce? Aici dispare limpezimea! Ce anume poate fi structura aceea poroasă, dintr-un material incert (din piatră nu e, dovadă fiind contrastul pe care-l face cu piatra atât de evident reprodusă de către artist)? Și de ce o împing oamenii? Unde o duc? În ce scop? La ce folosește? Și, din nou: CE ESTE?

Oamenii se opresc, privesc, citesc titlul: ”The Visible Effort”. Aha… Adică? Ce spunem cu acel ”aha”? Spunem că e un efort vizibil, iată așa scrie acolo și, iată, asta ni se și arată în tablou. Mai mulți oameni depunând un efort colectiv, cât se poate de vizibil, pentru a împinge o chestie ciudată. Probabil că acea ”chestie” nu înseamnă nimic, e doar un pretext, e doar ceva menit să necesite efortul cela vizibil.

Uneori intrăm în vorbă cu oamenii. E interesant de observat cum, acolo unde răspunsurile nu se ivesc repede, clare, la îndemână, unii dintre ei renunță să le mai caute. Și o fac prin renunțarea la întrebările care ar necesita astfel de răspunsuri. O fetiță chiar a întrebat: ”tati, ce-i asta?” ”Un obiect!” a răspuns omul.

De fapt, ”obiectul” e mai degrabă un non-obiect. Un anti-obiect. Un non-ceva. Este o himeră. O compoziție care, atât prin geometria sa fățișă, cât și prin culoare, ne învață că nu e din piatră, nu se confundă cu mediul prin care este împinsă de către oameni. Forma ei care indică precis că are la bază o logică, un model, calcule și execuție, ne învață că e o structură artificială. Are formă, are volum, are textură. Ba are și greutate, e de ajuns să vedem dâra adâncă pe care o lasă în urmă, șanțul umplut cu apă, în care i se și reflectă imaginea. Dar nu are nume.

Artistul a explicat la un moment dat: cel mai mare efort pe care-l facem noi, ca oameni, este să dăm la o parte din drumul nostru ceea ce noi înșine am pus acolo. ”Structura” este, de fapt, materializarea geometrică a proiecțiilor din mintea noastră. Este o iluzie. Dar nu este ireală! Dimpotrivă, abia prin această caracteristică devine extrem de reală. Cea mai reală. Și afectează definitiv realitatea obiectivă, o modifică iremediabil. Lasă urme, revendică săpături, rampe, o geografie proprie. Singurul efort vizibil e cel pe care-l facem pentru a urni, a disloca, a amplasa propriile noastre plăsmuiri mentale.

Ștefan Ungureanu a mai pus problema realității virtuale (un oximoron care-și neagă tot mai mult definiția). Spre exemplu, într-o altă lucrare prezentă în muzeu (dar în expoziția temporară ”Fete de vis. Idealul feminin în arta românească de la Nicolae Grigorescu la Ion Grigorescu), Ungureanu prezintă trei avataruri feminine. Erau avatarurile ”lui”, erau acel ”alter ego” ludic, digital, în care el se prezenta, în care el acționa, consuma un destin virtual în universul artificial al jocului. ”3 Self-Portraits Omnivore” (2011). Iată, ”fete de vis”! Iată, ”ideal feminin”. Îl putem contesta? Îi putem nega… realitatea? Titlul ne trimite cu gândul la sintagma ”digital Omnivore” sub care suntem cuprinși mai toți cei care deja nu mai trăim (sau nu mai putem trăi) fără tabletă, laptop, smartphone etc.

Artistul expune, descrie, divulgă sau confirmă realitatea lumii virtuale? Discutabil. Și merită întrebat personal, luni, 26 august.

Fiind și speolog, Ștefan Ungureanu este un artist pentru care ideile de explorare, de cercetare, de identificare, catalogare și de sistematizare a informației nu sunt deloc străine, dimpotrivă. Peștera este, culturalmente, un spațiu al introspecției, al ascunderii și al descoperirii, locul de pornire al unui proces de meditație filosofică. Ba chiar un loc de pornire al vieții. E sălaș de balauri, de comori, e pântecul matern, e misterul (și groaza care-l însoțește). E un traseu inițiatic.

Fapt care ne face să ne gândim că, în esență, orice lucrare de artă poate fi considerată o ”peșteră”. Una care-și divulgă intrarea în același timp cu interiorul, doar pentru a te pomeni că, de fapt, dacă nu ești atent, există riscul să le ratezi pe amândouă, exact atunci când credeai că le-ai parcurs.