București: SCRISORI DE PE FRONT 1916-1917 – exponatul lunii iulie

SCRISORI DE PE FRONT
1916-1917

Primul Război Mondial.
Sau Marele Război, cum i s-a spus la vremea respectivă, a fost evenimentul care a întors lumea, mai ales Europa, pe dos. Cu noroaie şi sânge, oase rupte, oameni pulverizaţi de explozii, Marele Război a tocat în malaxorul lui, fără să facă diferenţe, oameni de toate vârstele, de toate profesiile, de toate naţiile.
Supravieţuitorii se ridică, merg şi luptă mai departe, scriu scrisori către iubite, mame sau fraţi, în care prezintă atmosfera care-i înconjoară şi cer veşti despre ce se mai întâmplă pe acasă: ce fac copiii, părinţii, dacă pământul a fost semănat, dacă vitele au destulă mâncare, dacă vecinii sunt bine.
Ianuarie 1917…2/3 din teritoriul României a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale. Familia Regală, Guvernul, Parlamentul, precum şi majoritatea oamenilor politici au părăsit Bucureştiul, retrăgându-se în Moldova, singurul teritoriu rămas sub autoritate românească. Acum supraaglomerată, această oază de suveranitate naţională găzduia, pe lângă populaţia locală şi resturile armatei ţării, precum şi peste 1,5 milioane de refugiaţi. La aceştia se adăugau circa 800.000 de militari ruşi care apărau frontul românesc. Iaşiul devine capitala ţării.

Slănic Moldova, noiembrie 1916…înfofolit în manta, lângă soba de pământ, Nicu, în fapt soldatul Russu Slavu, din Compania 11, Regimentul 80 Infanterie, Divizia 15, Câmpul de Operaţii, la o poştă înapoia frontului de luptă scrie pe colţul unui birou improvizat, îngrijorat, o carte poştală părinţilor rămaşi în Bucureştiul asediat: „…Dragă mamă şi tată …De ce nu-mi scrieţi mai des?…timp de 2 săptămâni nu primisem nici o ştire…Şcolile s′au început ? Copiii ce fac? Pe aici totul este bine…Scrieţi mi mai des.”

Zi geroasă de februarie 1917, Oituz … ghemuit pe podeaua acoperită de paie a bordeiului, caporalul Popescu I. Constantin din Regimentul nr. 65 de Infanterie, Compania 12, Armata de Operaţii, alege cu grijă, o bucată din grămada de coji de copac şi începe încă o scrisoare către … „Scumpa mea Soţioară. Mai întăi de toate mă grăbesc aţi scri aceste câteva rânduri pe acesată c.p. de coajă de Mesteacăn prin care doresc din totă inima ca să ştiu despre mata cum te mai afli ce mai faci şi dacă eşti bine sănătoasă căci tare de mult nu mai ştiu de mata nimic… Dragă Elenă póte mai uitat acuma de tot că ochii care nu se văd se uită …ce mai este pe acasă… De la Mama iară nu am primit nimica de mult…. Spunemi şi mie ce mai este nou la Codăeşti….Oftează cu dor şi încheie… te sărut dulce de mii de ori pe a mata încă frumoşi ochişori şi dulcea guriţă… Întoarce bucata de copac şi, înmuiind cu vârful limbii creionul chimic, scrie apăsat adresa D sale Doamnei Elena Popescu I. Constantin, Comuna Codăeşti, Jud. Vaslui.”

Măcinaţi de dorul celor dragi, combatanţii aflaţi în prima linie, scriu acasă, pe cărţi poştale clasice sau, atunci când acestea se termină, pe orice găsesc la îndemână, improvizând epistole din file rupte din cărţi sau chiar coajă de copac. Nu uită, însă, niciodată, să-i asigure pe cei aflaţi acasă că „…să nu-mi duceţi nicio grijă. Nu am nevoie de nimic…..află despre mine că sunt bine sănătos pănă acum mulţumesc celui bun de sus…Şi asemenea mă rog pentru mata.”

Conştienţi de situaţia în care se găseau armata şi întreaga ţară, autorităţile militare nu au considerat ca fiind inadecvat şi nu au refuzat nici un fel de model, toate epistolele având ştampila de liberă expediere din partea poştei militare, fiind livrate destinatarilor.

Crâmpeie de viaţă, punte între soldaţi şi rudele lor, între front şi ,,acasă”, vă prezentăm, sub titlul EXPONATUL LUNII, un set de 7 cărţi poştale trimise de pe frontul din Moldova şi intrate în patrimoniul muzeului nostru, prin donaţiile făcute de familiile expeditorilor în anii 1936 şi 1969.