București: Tema lunii aprilie la Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici: piese de podoabă

Muzeul de Artă Populară „Dr. N. Minovici” prezintă în luna aprilie a acestui an un obiect inedit, o sursă de documentare rară, un păstrător al memoriei: un album cu fotografii de epocă ale Muzeului de Artă Națională dăruit Municipiului București de către omul de știință, colecționarul și fondatorul muzeului. Prezentarea documentelor fotografice e realizată prin intermediul unui scurt film integrat circuitului muzeal ca un ghid către vizualizarea expoziției. O parte din fotografii au fost realizate la Institutul Foto-Tehnica condus de Nicu (Nicolae) Țațu (Tzatzu), un fotograf puțin cunoscut publicului azi. Tzatzu, după cum își semna uneori lucrările, a fost activ în prima jumătate a secolului XX și s-a specializat în reproducerea fotografiilor de artă, dar a fost și unul dintre fotografii înrolați în Primul Război Mondial cu scopul de a documenta tragedia evenimentelor. Imaginile albumului înfățișează cu precădere spațiile muzeului așa cum fuseseră ele gândite de Minovici, atingând un pitoresc aparte; fără vizitatori, fără nicio prezență umană, în imagini este surprinsă bogăția de obiecte care saturează spațiul.

Din filele acestui album se păstrează până azi denumirile sălilor în care vizitatorii încă pășesc umiți, fascinați, nostalgici: la parter, Vestibulul era locul de expunere al unor piese variate: de la figurine antropomorfe și zoomorfe, la pistoale și piese de port popular, cât și ceramica modernă și ardelenească: cahle, căni și farfurii, lampa cu motivul horei de la „Troița”. Tot în această sală luăm la cunoștință celălalt sens pe care vila îl avea pentru medic – loc al „neodihnei”, după cum era firesc, așa cum stă scris pe unul dintre panourile expuse. Alte două săli, Odaia românească și săsească, respectiv Odaia de mosafiri, sunt spații care adună bogata colecție a medicului și sugerează evidenta simpatie a medicului față de toți locuitorii teritoriului românesc. Frumoase broderii săsești împodobesc fețe de masă și perne, iar pe un vas ceramic, toți românii joacă hora unirii. Înțelegem repede că medicul nu a apelat la o expunere după criterii științifice, la mare preț în acea perioadă, aducând, în schimb, gustul personal și propriul simț artistic în folosul compunerii unui spațiu de locuit cu valențe muzeale. De aceea, Vila neodihnei s-a constituit ca un muzeu viu, în care obiectele nu și-au pierdut viața și funcția, așa cum o făceau prin smulgerea lor din habitatul natural și expunerea într-un cub de sticlă, ordonate tipodimensional și din regiunile de proveniență.

Urcând către etaj, nu încetăm să întâlnim un spațiu al încâtării, un loc viu, în care obiectele coabitează, trecutul și prezentul sunt unite și dialoghează discret, după principii știute de curatorul lor. Piesele de costum nu sunt expuse pe manechine, ci „iau loc” pe scaune, cuminți; singurul manechin este o păpușă fabricată în Germania, care îmbracă costumul de mireasă. Spațiul este suprasaturat și la etaj, unde pășim în Salon și Odaia fetei, plasată în fața micii Biserici cu obiecte valoroase de cult, unde surprind ușile de altar cu scena Buneivestiri; mica începăere rotondă, cu bolta construită în arcade suucesive în retragere e un spațiu cutremurător: materialitatea icoanelor pe lemn, a crucilor, ce formează un atlfel de iconostas (după regulile colecționarului), contrastează cu luminosul alb al bolții, unde cădelnițele și candelabrele țărănești de lemn lasă umbre grele. Prezența printre icoane a fotografiilor unei tinere princepese, îmbrăcată în veșminte de domniță de secol XVII, sugerează aprecierea și încrederea în cea menită să devină Maria, Regina României. Dormitorul medicului e mobilat cu în stilul Biedermeier, iar pe pat, o scoarță oltenească aduce un suflu românesc încăperii; pictura, marea Artă îndrăgită de Minovici, e cea care domină spațiu. Un colț cu olărie aleasă e decorat cu ulcele, căni, vaze și sfeșnice, iar Sala de mâncare e mobilată în spirit modern, cu o masă orășenească și cu un bufet cu vitrină decorat cu însemne solare. Instrumente muzicale sunt înșirate aici pe pereți. Tot la etaj, putem vedea terasa decorată cu păpușoi și farfurii pe pereți, cu ghivece cu flori dispuse între stâlpi de lemn tradiționali și exuberante coloane torsadate, cu baze și capiteluri bogat ornamentate cu motive vegetale.

Fotografiile albumului mai înfățișează de altfel vizitatori ai muzeului cât și apropiați ai medicului. Printre grupurile de vizitatori se numără personaje cu prestigiu: de pildă, câștigători ai premiului Nobel, sau o societate feminină susținută de Nicolae Minovici. Nu putea lipsi o fotografie a unui câine de talie mare, unul dintre paznicii neînfricați ai muzeului; doi câini, instalați în cuști de lemn în fața casei, păzeau muzeul în lipsa doctorului, alungând până și lupii care se aventurau din pădure până în apropierea casei – izolată la acea vreme de oraș. Splendida grădină în stilul Artei 1900, noul curent adoptat și de Minovici pentru amenajarea proprietății sale, trădând astfel dovada unei bune înțelegeri a schimbării culturale și artistice din întreaga Europă, e surprinsă în numeroase reprezentări.

Este evident că micul muzeu al lui Minovici atrage și azi prin pitorescul său, prin povestea fiecărui obiect, prin faptul că nu are o atitudine rece față de privitor, ci, dimpotrivă, invită la o contemplare activă, ce precede inițierea sa, nu într-un sens didactic, ci prin asocierile create, într-o perioadă istorică marcată de mare însemnătate pentru cultura românească, cu schimbări numeroase în plan social și politic, în care artele au jucat un mare rol în împlinirea idealurilor. Muzeul Minovici este răspunsul unui individ la schimbările unei societăți tradiționale, care privea cu respect baza culturii noastre, dar lăsa loc noilor principii moderne; nu e muzeul specilaistului, ci acela al celui ce înțelege taina lucrurilor mărunte; al unui făuritor înnăscut, al unui om al oamenilor.

Manolache Mădălina, muzeograf, Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici – Muzeul Municipiului București