Iași: expoziția de gravură ,,Artes Mechanicae”, semnată de artistul Răzvan Dragoș.

Expoziția, curatoritată de conf.univ.dr. ZuZu Caratănase, reunește 50 de creații de artă grafică, ce se constituie , prin structura compozițională, într-un spectaculos discurs plastic. Lucrările vor putea fi admirate pe simezele Palatului Braunstein până pe data de 30 aprilie 2024.

Răzvan DRAGOȘ este unul dintre cei mai importanți artiști graficieni ai noii generații. Este absolvent al Universității Naționale de Arte din București/ Licență (2012-2015), Masterat (2015-2017) și Doctorat (2017-2020). Este, din 2016, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru al Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici (din 2016), cadru didactic universitar (din 2018) și lector la Universitatea ,,Ovidius” din Constanța.

Are 10 expoziții personale și peste 200 de expoziții de grup și colective în: Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Coreea de Sud, Franța, Italia, Peru, Polonia, Republica Moldova, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii și Turcia. A fost recompensat cu peste 50 de premii, distincții și nominalizări, diplome de onoare/excelență/merit.

În anul 2020, celebrul critic și istoric de artă, Pavel Șușară, a afirmat că la Răzvan Dragoș este prezentă o migrație inversă. O migrație spre originile graficii, spre originile gândirii în bidimensional, o asumare a unei responsabilități extrem de riguroase și crispate în ceea ce privește natura de limbaj a desenului care trebuie să contureze, să definească și să propună lumii, să propună viziuni. Pavel Șușară a susținut că desenul nu a fost niciodată inocent și că acesta este cel mai inseparabil de reflexivitate, și de gândire, și de inteligență. Dacă în pictură se mai poate păcăli cu o pată de culoare care creează un efect escamotând un deficit de rigoare anatomic, în grafică nu există posibilitatea erorii. Exemplul pe care l-a dat este legat de un portret expresiv care poate să fie mai interesant decât un portret academic. Dacă nu se cunosc principiile de bază ale liniei, ale punctului care se mișcă, nu se pot instrumenta spațiile, lipsa de inteligență făcând inutil orice efort și orice încercare de a-i păcăli pe ceilalți. (…) Răzvan Dragoș tocmai asta a făcut: și-a asumat responsabilitatea și cumva misiunea, aproape sacerdoțiu de a intra în metabolismul, în anatomia, în complexitatea graficii, a desenului din totdeauna, desenului major.

Mihai Plămădeală, cunoscutul critic de artă a afirmat despre creația lui Răzvan Dragoș că: „(…) mă surprinde coerența dintre semnele sale grafice și obiectele pe care le desemnează acestea, cu atât mai mult cu cât artistul reprezintă cu predilecție lucruri fără corespondent real, care nu există, dar care, la o adică, ar putea exista, în sensul că sunt structural verosimile. Tema de referință a graficianului este cinetica, raportată la mecanisme (care sunt, prin excelență, aplicații științifice, adică rezultate ale inteligenței umane) și la inteligența artificială, capabilă să simuleze alegerile, liberul arbitru și chiar conștiința. Interesant este faptul că artistul tratează mișcarea prin mijloace statice din toate punctele de vedere. Reprezentările, în sine, sunt de neclintit în bidimensionalitatea lor. Acestea eludează trucurile iluzionistice care sugerează dinamica. Timpul, ca dimensiune, este și el „înghețat” în ipostaze împietrite. Toate acestea conduc spre observaţia că sistemele mecanice, menite să genereze mișcare, sunt reprezentate de către Răzvan Dragoș, de fapt, în repaus. Un paradox fizic, echivalent cu o glumă, spune că atunci când folosim energia potențială, implicit o şi pierdem. Mașinăriile aflate în discuţie își păstrează integral potențialul de mișcare cu care au fost înzestrate prin „proiectare”; altfel, ca și instalațiile tridimensionale ale lui Jean Tinguely sau Neculai Păduraru, sunt create pentru forma lor plastică, nu și pentru a funcționa, cel puțin nu într-o formă onorabilă din punct de vedere ingineresc. Nu se știe câte și care dintre schițele mecanice ale lui Leonardo da Vinci au ajuns în faza de proiectare propriu-zisă, respectiv de execuție. Istoria artei a consemnat în cazul său o sumă de realizări de natură butaforică din (ne)fericire pierdute. Cert este că Răzvan Dragoș a luat cunoștință temeinic de caietele maestrului, pe care însă, spre lauda lui, nu le-a introdus ca atare în familia de semne vizuale personale. De altfel, artistul român nu a preluat nimic de la nimeni, în condițiile în care și-a dedicat peste trei ani din viața și activitatea sa unor studii temeinice despre cinetică și chinestezie, constituite în subiect al unei cărți de specialitate ajunse într-un stadiu final de redactare. (…)”