Timișoara: Exponatul lunii mai la Muzeul Național al Banatului este teodolitul

După 1718, odată cu trecerea Banatului în stăpânirea Habsburgilor în urma păcii de la Passarowitz, și, respectiv, după organizarea sa ca domeniu nemijlocit al Coroanei imperiale, noua administrație a depus eforturi deosebite și a realizat investiții ample în sensul extinderii lucrărilor miniere de adâncime, introducând cele mai avansate tehnici de exploatare ale bogățiilor subsolului disponibile la acea vreme. În acest scop au fost înființate, după modelul celorlalte provincii ale Imperiului, oficii și direcțiuni miniere, a fost elaborată o legislație minieră modernă, minele au fost concesionate către particulari, iar numeroși specialiști – lucrători minieri, silvici, metalurgi, etc. – provenind din regiuni cu vechi tradiții miniere, au fost colonizați în noua provincie. Aceste măsuri au fost în măsură să racordeze mineritul și industria metalurgică bănățeană la nivelul tehnic al Europei Centrale din acel timp. În anul 1718 se construiește la Ciclova primul cuptor de topit minereul de cupru, satul respectiv devenind primul centru industrial de pe teritoriul Banatului Montan. Un an mai târziu, în 1719, se construiește la Bocșa Montană primul furnal, proiectat de inspectorul minier Frederich Freiberg, realizat cu aportul unor muncitori specializați aduși din Boemia. După alți 3 ani, în 1722, începe exploatarea primei mine de minereu de cupru la Dognecea, ulterior în anul 1727, întregul cadrul minier fiind supus legislației austriece în urma introducerii Codului Maximilian, care încă din secolul al XVI-lea reglementa mineritul în imperiu. Tot la Dognecea, în 1740, începe exploatarea minei de cupru Simon și Iuda, care a dispus de rezerve importante de minereu de cupru fiind menționată chiar în lucrarea lui Francesco Griselini. În proximitatea celor mai importante puțuri și galerii de mină din Munții Banatului autoritățile au construit treptat cuptoare de redus minereul, topitorii de metale, ceea ce a condus spre apariția primelor colonii miniere și, ulterior a unor localități cu specific extractiv și metalurgic. Reușita în extragerea resurselor naturale a impulsionat și cartografia minieră, care pe parcursul secolului al XVIII-lea a cunoscut o evoluție spectaculoasă. Numeroase hărți cu resursele minerale ale Banatului indică faptul că autoritățile au încercat să aibă o situație cât mai exactă a resurselor disponibile. Întreaga activitate se încadra în spiritul mercantilismului, având o importanță deosebită pentru finanțele statului. După ce în 1790 au fost descoperite primele zăcăminte, doi ani mai târziu era deschisă prima mină de cărbune la Steierdorf. Întreprinzătorul particular Heinrich Hensch a fost primul care a obținut autorizațiile necesare pentru exploatarea cărbunelui în zona Anina-Steierdorf. Utilizarea cărbunelui de la Steierdorf s-a făcut pe plan local, fiind folosit drept combustibil pentru încălzirea cuptoarelor de topit minereuri. Resursele carbonifere din zona Anina-Steierdorf încep să fie exploatate în regim industrial doar de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, prima fiind mina Kolowrat, apoi minele Breuner si Kübek (1847), iar în 1851 mina Thinfeld I și galeria de transport Reitz. Deschiderea de noi puțuri de mină continuă și în anii următori, astfel în 1862 se deschide mina Kolonie, în 1868 mina Uterisch (ulterior Mina 5), în 1869 minele Hildegard și Friedrich (ulterior Mina III) iar în 1871 mina Ponor. Cea mai adâncă mină avea 1107 metri adâncime, minele din regiunea Aninei numărându-se printre cele mai adânci din Europa. Exploatarea resurselor nu s-a realizat întotdeauna în condiții optime. Astfel, spre finalul secolului al XIX-lea mai multe accidente grave s-au întâmplat la minele din Anina (mina Rona) sau Reșița (mina Szécheny).

Zăcămintele de cărbune și plumb, minereurile de fier sau cupru, precum și filoanele bogate în conținut auro-argintifer au fost exploatate rațional în acest spațiu, cu inevitabile întreruperi, dar într-o manieră sistematică, vreme de aproape trei secole. În timp, pe parcursul secolului al XIX-lea, cele opt districte montanistice bănățene – Bocșa Montană, Oravița-Ciclova Montană, Dognecea, Sasca Montană, Doman-Secu, Moldova Veche, Steierdorf-Anina și Reșița-Văliug au cunoscut o dezvoltare economică, socială și culturală remarcabilă, grație industriilor extractive și metalurgice care le-au definit existența. În secolul XX, continuarea și dezvoltarea tradițiilor miniere și metalurgice, cărora li s-a adăugat și construcția de mașini, au transformat Reșița și împrejurimile sale într-unul dintre cele mai importante centre industriale ale României moderne.

Activitatea minieră și implicit cea metalurgică nu ar fi fost posibilă fără achiziționarea și utilizarea celor mai moderne tehnologii și instrumente. Unul dintre cele mai importante astfel de instrumente, folosit la măsurarea direcțiilor unghiulare orizontale și verticale în construcții, geodezie, topografie și minerit, a fost teodolitul. Teodolitul optic expus ca obiect al lunii mai face parte din colecția de teodolite aflată în depozitul de istorie modernă și contemporană a Muzeului Banatului Montan din Reșița, și datează din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Instrumentul este dotat cu o nivelă cu bulă de aer pentru calarea în plan orizontal, cu o lunetă cu ocular gradat, cu ajutorul căreia operatorul viza exact punctele de pe teren, respectiv cu cadrane gradate cu ajutorul cărora se determinau direcțiile verticale sau orizontale.