Tecuci: Exponatul luni martie 2023 la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”: CONSTITUȚIA ROMÂNIEI – 1923

Unirea tuturor românilor proclamată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia și alcătuirea noului stat pe baze noi făceau ca vechiul cadru al Constituţiei din 1866 să nu mai corespundă împrejurărilor existente. Se cerea ca în legea fundamentală a țării să se introducă toate angajamentele pe care le luase statul român prin convenţii internaţionale şi tratate de pace, angajamente care aveau valoarea unor norme constituţionale. Transformările care s-au produs în viaţa social-economică şi politică a României au necesitat şi consfinţirea acestora pe plan juridic, fapt realizat prin adoptarea unei noi Constituţii. După lungi dezbateri și formalități social-politice Constituţiunea a fost promulgată de către Ferdinand I prin decret regal în 28 martie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923. Ea este o modificare și completare a vechii Constituţiuni din 1866. Noua constituție a fost redactată dupa modelul Constituţiei regatului belgian din 1885. Încă din 1922 s-au realizat 4 proiecte de constituţii însă adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu.

Constituţia din 1923 a adus modificări Constituţiei din 1866, atât structural în sensul că a îmbogăţit-o cu 10 articole, cât şi din punct de vedere al conţinutului, prin aceea că s-au adăugat 7 articole noi, 20 de articole au fost modificate radical sau înlocuite, alte 25 de articole au fost reformulate sau au primit adăugiri, iar 76 de articole au rămas neschimbate şi preluate integral de noua constituţie. Ca şi constituţia precedentă, cea din 1923 avea tot 8 titluri. Deşi se aseamănă mult cu actul fundamental din 1866 nu numai în conţinut ci şi în modul de formulare a textelor, constituţia din 1923 a fost considerată ca fiind mai democratică decât precedenta. Se menţin astfel principiile generale ale legii fundamentale de la 1 iulie 1866 păstrând intact spiritul liberal al acesteia. Printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi, într-un limbaj modernizat şi specializat, adoptă vechile texte la situaţia politică, economică şi socială din România Mare. În fond, s-a optat deci pentru soluţia revizuirii vechii constituţii, dar oficial s-a pretins că este una nouă, ţinându-se seama şi de obiecţiunea că noua constituţie în întregul ei trebuie să reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii. De aceea, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi cele rămase neschimbate.

Constitutia din 1923 preciza mai bine decât constituția din 1866, principiul suveranității nationale, declarând România ,,stat național, unitar și indivizibil’’, al cărei teritoriu este ,,inalienabil’’ și care nu poate fi colonizat cu populații ori grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constitutional, a fost monarhia constituțională.

Principiul separației puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripții care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuții.

Independența puterii judecătorești a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorească (art. 104), aceasta asigurând independența și obiectivitatea judecătorilor. Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege și reprezentanța națională, puterea executivă de rege și guvern, iar cea judiciară de către instanțele judecătorești.

Adunarea Deputaților era constituită prin alegerea deputaților prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret al cetățenilor majori, cu scrutin de listă, prin recunoașterea principiului reprezentării minorităților, renunțându-se la sistemul cenzitar. Membrii Senatului erau de două categorii : aleșii – în baza aceluiași vot dintre cetățenii români bărbați care au împlinit vârsta de 40 de ani; de drept – moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, reprezentanți ai înaltului cler, președintele Academiei Române, foști președinți de consiliu de miniștrii, fosti miniștrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admiși să-și exprime opțiunea politică militarii și femeile, a căror situație urma să se reglementeze prin elaborarea unor legi speciale, însă nici legea electorală din 1926 nu va reglementa dreptul de vot al femeilor. Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă drepturi și celorlalte culte.

Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcționării democrației: garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie; egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor; libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului s.a. Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris.

Motivele pentru adoptarea unei noi Constituţii au fost : nu se puteau extinde efectele pactului fundamental asupra unor cetăţeni noi care nu luaseră parte la încheierea lui, deoarece Constituţia din 1866 reprezenta voinţa numai a locuitorilor din Ţara Romanească şi Moldova; problemele cu minorităţile naţionale şi a unor confesiuni noi, anterior neglijabile ca pondere în Vechiul Regat, iar tratatele de pace ne impuseseră, ca şi în 1878, anumite condiţii referitoare la garantarea drepturilor acestora ; apariția unei puternice economii agricole ţărăneşti ca urmare a reformei agrare (expropierea marilor proprietăţi la 16 decembrie 1918 şi împroprietărirea ţăranilor la 2 aprilie 1920) ; dezvoltarea industrială a ţării.

Constituția din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul regimului politic din România, a contribuit la crearea cadrului de funcționare a regimul politic instituțional, a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetățenilor, grupărilor și formațiunilor politice și accesul la viața politică pentru categorii sociale foarte largi, a consfințit monarhia și continuitatea ei, apreciată în epocă ca factor al stabilității statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menținerii unității statale depline. Perioada în care aceasta constituție a reprezentat legea fundamentală a României, regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire.

Muzeograf, Daniela Alecsa